Ştim prea mult şi suntem convinşi de prea puţin.

American prin naștere și britanic prin opțiune, Thomas Stearns Eliot – fascinantă personalitate a vieții literare moderne – s-a născut în St. Louis, Missouri, pe 26 septembrie 1888, unde și-a trăit copilăria și adolescența. Copil răsfățat într-o familie mare, el deprinde interesul pentru poezie de la mama sa, profesoară și poetă. Tatăl său, om de afaceri, a condus familia cu o conștiință puternică a valorilor umane, din care nu lipseau educația, arta și credința, astfel încât acestea au pus bazele unui respect enorm pentru învățătură și evoluție spirituală.

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1948 (”pentru contribuția sa remarcabilă, de pionierat, la poezia actuală”), Eliot a urmat cursurile Universității Harvard, a studiat la Sorbona, apoi s-a întors la Harvard pentru a urma un doctorat în filozofie. Un an petrecut la Paris îl transfigurează artistic și îl inspiră,  iar acolo scrie Cântecul lui Alfred Prufrock, poemul care îi aduce consacrarea. Publicat la inițiativa poetului Ezra Pound, este poemul cel mai adesea amintit când vine vorba despre lirica lui Eliot și a fost scris la 22 de ani. Versurile transmit puternica influență a lecturilor lui Eliot, între care opera Dante Alighieri ocupă un loc esențial.

După absolvire, s-a mutat înapoi în Europa și s-a stabilit în Anglia în 1914. În anul următor, s-a căsătorit cu Vivienne Haigh-Wood (despre iubirile lui Eliot într-un alt articol) și a început să lucreze la Londra, mai întâi ca profesor, iar mai târziu pentru Lloyd’s Bank. La Londra, Eliot a intrat sub influența contemporanului său Ezra Pound, care i-a recunoscut imediat geniul poetic și a contribuit la publicarea lucrării sale într-o serie de reviste, în special „The Love Song of J. Alfred Prufrock, ” care a apărut în revista Poetry în 1915.

Prima carte de poezii a lui Eliot, Prufrock and Other Observations, a fost publicată la Londra în 1917  și l-a consacrat imediat ca un poet de frunte al avangardei. Odată cu publicarea The Waste Land (Boni & Liveright) în 1922, considerată acum de mulți drept cea mai influentă operă poetică a secolului al XX-lea, reputația lui Eliot a început să crească până la proporții aproape mitice. În același ani, James Joyce publica ”Ulise”, iar cele două opere vor pune temeliile literaturii moderne, observație cu care majoritatea criticilor a fost în deplin acord.

Între anii 1925-1930, tonul poeziilor lui Eliot cunoaște o nouă turnură, odată cu înrolarea lui în biserica anglicană și obținerea cetățeniei engleze. Perioada aceasta se remarcă prin substanța religioasă a scrierilor (Ash Wednesday, de exemplu, mărturisește, pe un ton liturgic explicit, călătoria sa spre credință), dar și printr-o trecere la o narativitate poetică pe care lirica universală n-o mai cunoscuse până atunci.

O altă capodoperă a sa este ”Four Quartets”, care a avut parte, ca mai toate aparițiile lui Eliot, și de reacții controversate din partea criticilor. Opera cuprinde patru meditații a căror temă comună este relația omului cu timpul, universul și divinul.  Din punctul de vedere al viziunii artistice, Eliot îmbină anglo-catolicismul său cu lucrări mistice, filosofice și poetice din tradițiile religioase și culturale atât din Orient, cât și din Vest, cu referiri la Bhagavad-Gita și presocratici, precum și la Sf. Ioan și Sf. Iulian din Norwich.

Deși mulți critici consideră cele ”Patru cvartete” drept ultima lucrare importantă a lui Eliot, unii dintre criticii contemporani ai lui Eliot au fost nemulțumiți de religiozitatea „explicită” a poemelor, dar și de întoarcerea lui spre filosofie, care ”punea în umbră” esența și structura liricii clasice, așa cum o înțelegeau ei.

George Orwell credea că acesta nu era un subiect demn de scris și un eșec în comparație cu munca sa anterioară, dar criticii de mai târziu au susținut, în schimb, că temele religioase au făcut poezia mai puternică. În general, recenziile poeziei din Marea Britanie au fost favorabile, în timp ce recenziile din Statele Unite au fost împărțite între cei cărora le-a plăcut stilul dematuritate al lui Eliot și alții care au simțit că a abandonat aspectele lirice ale poeziei sale anterioare în favoarea speculației filosofice.

Singura înţelepciune pe care putem spera să o obţinem este înţelepciunea umilinţei. Umilinţa este eternă.

T.S.Eliot fotografiat de Alfred Eisenstaedt

El a fost cea mai dominantă figură în poezie și critica literară în lumea vorbitoare de limbă engleză în secolul trecut, iar faima sa postumă a rămas, de atunci, intactă.  Ca poet, Eliot și-a exprimat prin lirica sa afinitatea pentru poeții metafizici englezi ai secolului al XVII-lea (în special, John Donne) și poeții simboliști francezi din secolul al XIX-lea (inclusiv Charles Baudelaire și Jules Laforgue) în ceea ce privește inovațiile radicale pe care le-a adus tehnica sa poetică. Aceste afinități spirituale și literare au grăbit distanțarea lui Eliot de reminiscențele romantismului târziu manifestat inclusiv la începutul secolului al XX-lea și au deschis drumul poeziei moderne, pe care a reprezentat-o de-a lungul unui secol. 

Poezia nu înseamnă a te lăsa pradă emoţiei, ci a scăpa de emoţie; ea nu este expresia personalităţii, ci o evadare din personalitate. Dar, desigur, numai cei care au personalitate şi emoţii ştiu ce înseamnă să scapi de aceste lucruri.

Poeziile sale, în multe privințe, au articulat deziluzia unei generații mai tinere de după Primul Război Mondial față de valorile și convențiile – atât literare, cât și sociale – ale epocii victoriene. 

Nimeni nu poate merge foarte departe în a trăi cu discernământ plăcerea poeziei”, a remarcat Eliot, „dacă este incapabil să se bucure de orice altă poezie decât cea a timpului și a locului său. De fapt, este o funcție a educației de a ne ajuta să scăpăm – nu de timpul nostru, pentru că suntem legați inevitabil de el – ci de limitările intelectuale și emoționale ale timpului nostru.

Eliot a fost și un dramaturg important, ale cărui piese în versuri includ comedia The Cocktail Party și The Family Reunion, dramă scrisă parțial în versuri albe și influențată de tragedia greacă. ”Murder in the Cathedral” a fost jucată în Londra de mai mult de 800 de ori între 1935-1938, devenind o piesă clasică în repertoriul teatrelor britanice.

Numele lui se leagă și de editura Faber & Faber, pe care a condus-o în calitate de director și în care, pe lângă articolele și scrisorile pe care le redacta în calitate de editor, a publicat mulți dintre scriitorii care mai apoi au cunoscut o faimă internațională.

Poezia adevărată poate comunica înainte de a fi înţeleasă.

Eliot și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Anglia, la Londra: Iată-mă, îmi câștig existența, mă bucur de prietenii mei de aici. Nu vreau să simt că sunt un intrus. Aș putea la fel de bine și aici să-mi asum întreaga responsabilitate.” În 1949, regele George al VI-lea i-a conferit poetului Ordinul de Merit – unul dintre cele mai înalte premii ale Marii Britanii – pentru întrega sa activitate.

Poeţii imaturi imită; cei maturi fură; poeţii răi strică ceea ce au luat,

iar poeţii buni îl transformă în ceva mai bun sau cel puţin în ceva diferit.

T.S.Eliot (Photograph: Al Gretz/Getty, Sursă: pinterest.com)

În 4 ianuarie 1965, Eliot se stingea la Londra, de emfizem pulmonar. Avea 76 de ani și fuma excesiv.

Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock

S’ io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s’ i’ odo il vero,
senza tema d’ infamia ti rispondo.

Să mergem deci, tu şi cu mine,
Când seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Şi prin alei bolborositoare
De nopţile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Şi birturi cu rumeguş şi cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sâcâitoare
Şi cu subînţelesuri ce sunt nişte insidii
Care te-mping spre o aceeaşi mare întrebare…
O, să nu-ntrebi „Şi ce mai e şi asta?”,
Să mergem să ne facem vizita.

Prin cameră femeile se învârtesc de colo până colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.

Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întârziat prin bălţile care s-au strâns în rigolele murdare,
Lăsând să-i ningă lent funinginea din coşuri pe spinare,
Şi s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvâcnit,
Şi apoi, văzând că-i doar o seară blândă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei şi a adormit.

Şi într-adevăr, are să mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecându-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întâlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mâini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru-o sută de indecizii,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi revizii,
Până să ne luăm ceaiul cu pâinea prăjită bine.

Prin cameră femeile se învârtesc de colo până colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.

Şi într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb „Am să-ndrăznesc?” şi „Am să am curaj?”,
Şi vreme să mă întorc şi să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creştet, mai ascuns de franj —
(Şi se va spune: „Uite cum începe să chelească!”)
Jiletca mea, gulerul urcându-mi sus pe gât, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată şi modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Şi se va spune: „Uite, ce braţe şi picioare, ca nişte scobitoare!”)
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Şi-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii şi revizii pe care-o altă clipă le reneagă.

Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Ştiu serile, şi dimineţile, şi după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viaţa cu linguriţa de cafea;
Le ştiu, glasurile care se sting şi mor inerte
Prin muzica abia răzbătând din odăi depărtate.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?

Şi-am întâlnit şi ochii, îi ştiu de fiecare dată —
Ochii fixându-se într-o frază bine formulată,
Şi când şi eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Când sunt înfipt cu acul şi mă zbat pe perete,
Acum cum aş mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse?
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?

Şi-am cunoscut şi îmbrăţişările, le ştiu —
Braţele prinse în brăţări, albe şi dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Şi să mai fie din rochii ridicându-se câte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Braţele lăsate pe-o tăblie, sau în şal înfofolite.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi cum ar trebui să încep?
….
Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Şi-am urmărit fumul urcându-se din pipele unor bărbaţi
Doar în cămaşă, opriţi la ferestre, însinguraţi?…

Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
….
Şi după-amiaza, seara, doarme atât de liniştită!
Alene mângâiată de o mână obosită,
Şi adormită… languroasă… sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine şi de mine.
Şi-ar trebui, când mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile până la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plâns şi am ţinut postul, am plâns şi m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler şi purtat,
Eu nu sunt un profet — şi nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreţie pâlpâind,
Valetul etern m-a aşteptat cu pardesiu-n mână să-l îmbrac, pufnind,
Şi-ntr-un cuvânt, şi mie mi s-a făcut teamă.

Şi dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în ceşti de porţelan,
Şi după vreo conversaţie, despre mine, despre tine, puţin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surâs deodată,
Să strângi tot universul într-un gogoloş, în mână,
Şi să-l rostogoleşti spre aceeaşi întrebare colosală,
Să spui: „Sunt Lazăr, iată, vin dintre morţi,
Şi m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun” —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemână,
I-ai spune ei: „Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta.”

Şi-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, şi pe străzile stropite,
După romanele, şi ceştile de ceai, şi rochiile care atârnă pe podea —
Şi după astea, şi încă altele, mai multe? —
Şi nu mai poţi să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscând reţeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci când aşezi o pernă sau dai la o parte un şal,
Şi, întorcându-te către fereastră, deodată spui:
„Dar nu-i asta deloc, nu aşa,
Nu asta am vrut să spun”.
…..
Nu! eu nu sunt Prinţul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prinţului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, şi gata să se dovedească de folos,
Cu simţ politic, precaut şi meticulos;
Şi mânuind vorbe alese, doar puţin cam opac;
Parcă alunecând către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.

Îmbătrânesc… îmbătrânesc…
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.

Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănânc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Şi-am ascultat sirenele cântându-şi, una alteia.

Mie nu cred că-mi vor cânta.

Şi le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Şi netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Când vântu-mpinge valurile albe şi întunecate.

Şi-am adăstat în iatacurile mării adânci
Lângă sirenele cu creştetul de ierburile mării încununat
Până când glasurile omeneşti ne-au trezit — şi atunci ne-am înecat.

(Traducere: Mircea Ivănescu)

AICI.Lectura poemelor lui Eliot la @BBC Radio 4, în interpretarea actorului Jeremy Irons.