O societată distrusă de bătălia pentru imagine, de iluzii vizuale, de industria cosmetică și pornografică. Așa pare. Dar e cam deplasat să luăm consecințele unui fenomen drept bază și sursă a producerii lui.
Nu știu cum se descurcă terapeuții, mai cu seamă că majoritatea clienților sunt femei.
Le conving că nu e cazul să se mai înjosească modelându-și imaginea ca niște păpuși de ceară, că viața nu e despre ce pari, ci despre ce ești. OK. Dar ce se fac cu toată armata de mulțumiți de hookup și pornografie care nu vor nimic altceva? Ce fac cu reprezentanții sexului opus cărora le convin lucrurile așa cum sunt? Care nu se supun unor mutilări pentru a intra într-un pat al lui Procust? sau al lui Vasile?
Cel mai problematic e că a dispărut nevoia de conviețuire, a dispărut dorința reală a bărbaților pentru femei. Pe lângă faptul că trăim sub domnia lui ”gender consider confusing”, oamenii au dat de călduț și sunt suficient de burdușiți cu tot soiul de substanțe și licori ale detașării pentru a avea un strat de pâclă în plus pe simțuri, generator de comoditate. Nu vor copii, nu vor o viață mai vie, nu vor să iasă din țarcurile virtuale, nu vor să trăiască matur, nu vor să descopere, să afle ceva nou, se lasă în voia inerției.
Imagine: Eugenio Recuenco
Confortul este moartea nu doar a pasiunii ci a oricărei ispite, tentații, motivații. Osânza trage la somn.
Am am spus-o eu și prin poezii: prin părțile noastre problema cea mai spinoasă nu e foamea, ci lipsa ei.
Mă tot ciocnesc de ideile fixe care alimentează nevroza socială. Am auzit tot soiul de aiureli de balamuc în ultima vreme, inclusiv că dorința de împlinire amoroasă e afacere burgheză și preocupare de lux… Nu mă mai enervez demult cu așa texte, mai cu seamă că eu, personal, m-am iubit pe lume doar cu doi sărăntoci din clasa muncitoare și din lumea a doua. Cu ei s-a putut. Pentru ei nu eram prea slută, prea grasă, prea cuminte, prea provocatoare, prea dezbrăcată, prea voalată, prea ocolită, prea telectuală, prea instinctuală, prea, prea.
În mediile libertarian-progresist-postumane, în care mințișoarele sunt duse pe copcă și proiecteză din greu asupra celorlalți desene animate, n-ai cum să speri să fii văzut, perceput, înțeles. Nicio șansă. Fiecare vede ce îi vine și interpretează haotic. În fiecare zi auzi despre tine lucruri care se bat cap în cap. N-are sens să speri nimic. Nici să mai ai reacții adverse la confuzie. E haos. Ce e bun, în toată istoria cu propaganda și cultura de mase, e că tot consumatorul se țicnește mai devreme sau mai târziu și rămân teferi doar neconsumatorii…
Orice făcătură ține cât ține, e un castel de nisip, în fond. Da, holospațiile și delirurile vizuale vor ajunge repede la colaps. Mi-e greu să îmi imaginez o lume a viitorului în care muierile vor mai accepta să își supună corpul la cazne ca să facă plozi in vitro, prin inseminare… Dacă dispare atracția sexuală, aia hetero vreau să zic, dispare și instinctul matern. Ale dracului porniri naturale sunt legate una de alta. Instinctul de a naște e condiționat de cel sexual.
Pornografia și industria cosmetică și trăitul în medii virtuale sunt efectele secundare ale dispariției atracției și dorinței reale dintre sexe. Cred că și gender-less-eala la fel. Nu sunt cauze. Ideologiile nu au atâta putere. Natura nu poate fi deturnată așa de ușor prin idei, să fim rezonabili. Nu e cazul să fetișizăm ideile. Prea mulți fac din gândire și logică nouă magie, le atribuie mai precis puteri magice. Cultura se mulează pe trăirile, pulsiunile, stările, arderile viscerale și aspirațiile ființei și nu invers.
Natura poate fi însă denaturată cu iaurt, cu soia, cu mesaje subliminale, cu desene animate… Puterea nu lucrează cu idei, ci cu materialul subconștient al clientului. Ideologiile justițiarilor sociali nu au stimulat deloc simțul dreptății din conștiință ci invidia din viscere.
Imagine: Eugenio Recuenco
Ce să facă psihologii? cum să convingă niște oameni care încă au instincte funcționale să și le înfrângă? Cum să convingi o ființă vie să nu îi mai fie foame când îi e?
Prin vest pleacă muierile mai dotate cu africani, acceptă și poligamia.
Țin minte ochii uneia dintr-un documentar, albaștri, care lăcrămau frumos încadrați de hijab. Era englezoaică, fostă conferențiară. Zicea așa: ”accept orice numai să nu trebuiască să mă întorc în mediul universitar. Pentru mine acela e iadul”.
Îmi venea să o iau în brațe.
Eu am fantezii recurente cu fugitul în Uzbekistan.
Și nu, nu vine un ”scârța scârța pe hârtie” să îmi spună care e binele meu, să încerce să ”îmi deschidă ochii”. Ori suntem feminiști ori ce mama dreaq.
Erau la modă acum câțiva ani scandalurile în care câte un psiholog debita că îi vin la cabinet femei de vârsta a doua distruse că nu au copii pentru că viața le-a împins spre ”carieră”, iar activistele săreau ca arse, bășicate că e o denigrare la adresa drepturilor. Sincer, nu am înțeles de ce le enerva așa diversitatea. Pe unele femei le interesează altele în viață sau pătimesc de pe urma unor alegeri greșite, așa e omenește, firesc. Nu e motiv de ofuscare. Remușcările au și ele demnitatea lor. Nu suntem obligate să fim ”mândre” de tot ce facem, că nu avem contract de mândrie cu nici o instituție…
Oribil cuvânt, carieră! Oribil și obscen și dezgustător.
Sigur că în unele articole psihologul insinua că ar fi fost chiar alegerea doamnei. Poate chiar o fi fost, nu știm.
Eu nu am fugit spre carieră deloc și am fugit de carieriști. Nu am suportat bărbații reci, calculați și pragmatici, ”cu picioarele pe pământ” (ceea ce se traduce prin bine înfipți în realitatea socială) fie că ar fi vrut să le fiu consoartă sau nu.
Mie chiar îmi plac pământenii, dar aia care stau pe tușă socialmente, marginalii, care vor nu să vină, ci să plece cu pluta. Spre meleaguri neumblate. În codru e bine. Prăpastia dintre social și natural a devenit in-su-por-ta-bi-lă pentru o creatură ca mine.
E un veac rece, de contabili…
Nu pot să faci copii cu unul care îți toacă nervii cu teorii și are inima sloi, nu poți.
Poligamia e răul cel mai mic, dacă bărbatul e cald și iubitor. Singurătatea e răul cel mai mare.
Ce ne dăruiește nouă societatea de consum liberală? aceea pe care o ridică în slăvi postmodernii și progresiștii? Singurătate. Dar nu gratis. O plătești, nenică! În ce constau concret și contingent marile drepturi și marea libertate? Într-o indiferență generalizată. Monedă-de-schimb în aproape toate tranzacțiile interumane e nepăsarea. Tot ce îți poți permite să îți satisfaci sunt orgoliile și fumurile. Inima aproapelui e pustiul Nevada. Aud și mă tot minunez cum le căinează doamne de societate pe bietele afagane, că n-au și ele un cerceluș, o brățărică la vedere, o asigurare medicală, un cytroen, acolo. E bine că noi avem, e bine.
Imagine: Eugenio Recuenco
Nu am deloc impresia că malul celălalt e cu iarbă mai verde. Nu am deloc intenția să aduc osanale unei societăți pe care n-am cunoscut-o pe viu, unei soarte care nu e a mea. Vreau doar să atrag atenția asupra faptului că nu e cazul să fim nici condescendenți față de ea când în curtea proprie e dezastru.
Sigur că e o nenorocire teocrația, e o nenorocire și nevroza individualistă postindustrială și consumeristă.
Citind articole scrise de prietenele mele psiholoage realizez cât de dramatică e situația: femei care se mutilează ca să ”arate bine”, care se supun la 20-25 de ani unor operații chinuitoare, care sunt în război cu corpul lor. N-ai cum să nu le înțelegi. Se îndoapă cu minciuni și le iau în serios. Adevărul sună așa: poți să arăți ca Angelina Jolie și să nu te iubească nimeni. O dată pentru că nu ești Angelina și, în mod cert, ea a fost iubită, dacă a fost, pentru sufletul ei, nu pentru aparențe, și apoi pentru că un ins care te-ar ”dori” doar pentru aparențe te aruncă la gunoi când dă de una cu aparențe mai apetisante sau doar diferite. Asta vrei?
Imaginile nu provoacă și nu inspiră iubire.
Ieși din Matrix. Caută oameni treji. Nu încerca să ai succes prin puterea iluziei în lumea amăgirii. E zădărnicia zădărniciei. De-aia suferi! Încerci să fii un erou de desene animate, dar ești ceva mai mult, din nenorocire.
Orice om care iubește are o soartă…
Mă supără minciunile vehiculate cu tupeu. Modelul de viață cu familia în prim plan nu mai e demult, în marile metropole, unul dominant. Modelul dominant e singurătatea: femeia de succes care n-are nici o nevoie de bărbat. Nu am auzit un slogan feminist – din acesta de rit nou, căci feminismul de val doi de absolut respectabil- care să nu ne prezinte doar modele de eroine în chiloți de castitate, fecioare de fier etc. Ele – aceste ”wonder-women”- au doar vocații sociale și sunt spirite destrupate, sunt doar cetățeni și salariate sau nesalariate. Nici o nevoie care să le lege de sexul opus.
Activistele se bat cu fantoma lui Barba-albastră când se plâng că ”femeilor li se impune să”… Nu li se impune nimic. În afară de această răceală generalizată care e, întra-adevăr, un supliciu.
Marea realizare e că în acest veac ”luminat” ți se permite să trăiești cât de cât la vedere și teafără amoruri neoficiale fără să o încasezi ca Tess D’Uberville. Atât.
Dacă pe vremea lui Goethe pactul cu diavolul consta în faptul că îți cerea să îți lepezi sufletul; acum îți cere să îți lepezi trupul. Cum ele sunt de nedespărțit, micile variațiuni de vocabular nu contează. Mefisto vrea să te deposedeze de ceea ce ai viu, autentic, real și unic. De ființa ta. Îți dă în schimb iluzia libertății, iluzia gloriei, iluzia puterii, iluzia importanței. Te umfli cu orgolii cum te-ai îndopa cu caramele…
Nu se poate să trăiești cu zeci de pastile, lipit(ă) de un monitor, numărând calorii, să alergi pe bandă și apoi să dai ture prin parc singur(ă) cuc, să te întorci acasă și să stai cu ochii într-un alt ecran, să te delectezi cu ce îți livrează mass media, să îți dai banii munciți din greu ”pe hrană sănătoasă” mai scumpă ca aurul, să îți duci zilele sub un clopot de sticlă care îți dă iluzia siguranței și să ai pretenția că ești liber. Măcar intoxică-te, fă ceva excentric, care să îți dea o boare de sentiment al libertății… Măcar abține-te să îi compătimești pe cei care trăiesc vieți reale, oricât de grele sau tragice.
O viață grea e mai bună decât una lipsă.
Citiți și Sapio-dejecții
