„Quo Vadis”, de Henryk Sienkiewicz, este romanul pentru care, în 1905, Academia regală de Științe din Suedia i-a înmânat autorului său Premiul Nobel pentru literatură.

Este o lectură specială, în acord cu semnificațiile religioase ale acestei săptămâni, un roman despre religie, fără să fie însă neapărat și unul religios. Se vor regăsi deopotrivă în el credincioșii și istoricii.
Acțiunea se dezvoltă pe câteva planuri narative care, deși sunt legate între ele, sunt total distincte și acoperă multe dintre preferințele de lectură ale cititorului.

„Quo Vadis” este un roman de dragoste, cu povești care se desfășoară în registre diferite. O primă poveste de dragoste se naște între Ligia și Marcus Vinicius, patrician roman, două personaje cu orientări religioase și spirituale diferite care, de-a lungul acțiunii, evoluează până când diferențele dintre ei se șterg, iar Marcus înțelege că iubirea adevărată nu este un joc al capriciilor și al manipulării. Experiențele lor creează o parte din suspans și satisfac nevoile de lectură ale cititorilor mai tineri și ale celor care caută romantismul primei iubiri.

Dacă cei doi ilustrează iubirea pură, care tânjește, de la începutul vieții, apar în roman și personaje ale căror povești sunt mai mult sau mai puțin vinovate, aproape de patologie, care trăiesc și mor după legi păgâne. Rămâne cititorului sarcina de a le judeca și de a decide dacă dragostea lor este la fel de demnă de admirația lui.

Cea mai frumoasă poveste de iubire din roman este însă aceea față de Dumnezeu însuși.

Cred că punctul de rezistență al cărții este istoria adoptării creștinismului de către Imperiul Roman, un spațiu spiritual marcat de orgii, desfrâu și nebunie și condus de un împărat dispus să ardă Roma pentru un poem. Mai tragic mi se pare că poezia nici nu este prea reușită, fiindcă nici scriitorul și nici lumea din care se inspiră nu și-au câștigat dreptul la eternitatea artei.

Devotamentul creștinilor, felul lor asumat și încrezător de a-și asuma moartea în numele credinței lor și a unei vieți viitoare este surpins într-un mod absolut copleșitor.

Autorul are vocația tragicului grandios, din care creează un spectacol al morții și al dezastrului greu de uitat.

Pe mine personal m-a ajutat să înțeleg spiritul acestei religii care este creștinismul, născută din nevoia de Dumnezeu a oamenilor într-o lume în care locul acestuia era interpretat de un suveran nebun care decidea, după capriciile de moment, cine merită să moară și cine să trăiască.

Creștinismul le-a dat oamenilor nu o viață, ci o moarte mai bună, prin promisiunea eternității care începe odată cu ea, acesta pare să fie mesajul autorului.

Imi vin în minte cuvintele lui Iona, personajul din piesa cu același nume al lui Marin Sorescu, care spune că
„Oamenii numai atâta vor, un exemplu de înviere, ca să se poată duce să moară linistiți pe la casele lor”…

Un articol de Gina Varga

quo vadis
foto pictură Isus merge pe apă, de Ivan Aivazovski (1888)
Citește și Cărți de o zi