„O femeie trebuie să fie două lucruri: elegantă și fabuloasă.”
Micuța Sofia își adoră mama și petrece minute în șir privind-o cu admirație nețărmurită, cântând la pian sau fardându-se discret, de cele mai multe ori doar cu creionul dermatograf care îi pune în evidență ochii printr-o tușă sigur trasată și câteva pufuri de pudră colorată, ca să dea proeminență și ton vesel obrajilor…
E tristă și simte nevoia să fie alături ea, mai ales atunci când bărbatul pe care îl iubește dar cu care nu poate fi împreună decât clandestin e plecat la familia lui legitimă…
Deși duce o viață austeră, fetița (poreclită ”Scobitoarea” din cauză că era înaltă și foarte slabă) nu vrea nimic din ceea ce încântă copilăria celorlalți, mult prea preocupată să își dorească un tată, dar nu din acela care vine atunci când Romilda Villani, a cărei frumusețe a moștenit-o cu prisosință, îi scrie în disperare câte un bilet, rugându-l să sosească degrabă din cauza febrei încăpățânate a copilei și pleacă fără întârziere, ca să nu dea de bănuit.
”M-am născut în 1934, crescută de o mamă singură care ne-a avut pe sora mea și pe mine în afara căsătoriei. Tatăl meu nu era fost nicăieri de găsit. Locuiam într-o casă micuță cu bunica, mama și unchii mei. Crescând în Italia sfâșiată de război, nu atât bombardamentele, foamea sau sentimentul general de haos ne-au supărat cu adevărat pe sora mea și pe mine, eram copii până la urmă. Era batjocura celorlalți copii de la școală, privirile dezaprobatoare ale adulților de pe stradă; râdeau de noi, ne agresau și ne disprețuiau pentru că mama mea nu era căsătorită. Mama era numită în fel și chip, iar „curvă” era apelativul cel mai blând. Acasă, eu și sora mea nu puteam înțelege ura, dar mama ne-a învățat să fim puternice, să fim mândre, să ne debarasăm de această prejudecată și să ne construim o identitate fără să avem nevoie de aprobarea celorlalți, ci din propriul simț al nostru, cu demnitate, un scop și stimă de sine. Nu a fost ușor.”
foto:Irving Penn
Ea știe de pe acum că soțul ei va trebui să o iubească atât de mult încât să nu își închipuie că ar putea vreodată să se rupă de ea, oricare ar fi motivul. E matură deja, fiindcă de la 16 ani e plecată în lume alături de mama ei care o familiarizează cu lumea frumuseții și a filmului, ceea ce îi permite să pătrundă lucrurile subtile: „Am avut două mari şanse la naştere: şansa de a mă fi născut înţeleaptă şi aceea de a mă fi născut în sărăcie!”, mărturisește actrița în devenire, cunoscută la început sub pseudonime diferite – Sofia Villani Scicolone, Sofia Lazzaro și mai apoi cu numele definitiv Sophia Loren (20 septembrie 1934).
”Treptat, lecția a prins rădăcini. Aceasta nu este o poveste unică. Este o poveste obișnuită pentru femeile din întreaga lume, dar noi, femeile, suntem tenace. Nu renunțăm și ne ridicăm. Când m-am mutat la Roma cu mama pentru a urma o carieră în filme, abia aveam 16 ani. Când mă prezentam la o audiție, cameramanii aruncau o privire curioasă la fața mea și clătinau din cap cu întotdeauna același sfat „strălucit și înțelept”: „Dacă vrei să ajungi în filme, fă ceva în privința asta: nasul tău este prea lung și gura mult prea mare.”
Împreună cu mama ei, în 1972, la o prezentare a Casei Dior.
”Eram încă suficient de tânără pentru a mă simți ofensată de cuvintele lor, dar suficient de mare pentru a-mi da seama că nu m-aș atinge niciodată de fața mea. Momentul în care mi-am primit chipul la naștere a fost momentul în care fața mea a devenit frumoasă pentru ochii celorlalți. Nu schimbasem nimic și totuși reacțiile au fost total diferite. Mint, schimbasem ceva: îmi schimbasem atitudinea, iar ochii mei reflectau acea încredere regăsită. Această încredere a fost primul element de bază al carierei mele.”
1960
Citiți și Sophia Loren, simbolul frumuseții naturale
Ascensiunea ei fulminantă, neconcurată până astăzi (ne gândim la rolurile din filmele conduse de regizori ca: Vittorio De Sica, Mario Monicelli, Ettore Scola, Dino Risi, Mario Camerini, Charlie Chaplin, Sidney Lumet, George Cukor, Michael Curtiz, Anthony Mann și André Cayatte, la cele opt filme regizate de Vittorio De Sica, adeseori în compania unor actori excepționali, printre care Marcello Mastroianni, Jack Lemmon, Walter Matthau, Frank Sinatra, Charlton Heston și, nu în ultimul rând, Cary Grant – palmaresul ei numără nu mai puțin de 90 de producții cinematografice!), Premiul Oscar pe care l-a primit în 1961 pentru interpretarea din filmul său simbol La ciociara, aparițiile din celebrele reviste mondene italiene și americane, un premiu pentru frumusețe creat special pentru ea – ”Miss Elegantza”, i-a conferit un statut privilegiat între starurile de cinema care au făcut istorie în acest domeniu, atât de pretențios, atât de solicitant și de competitiv.
Foto: Avedon, 1959
Atuurile ei? O frumusețe clasică, de legendară zeiță romană, cu ochi mari și migdalați, buze cu contur ferm, senzuale, obraji fini cu pomeți ridicați, un charm de care este în continuare conștientă („Nimic nu face o femeie mai frumoasă decât propria sa convingere că este frumoasă.”, spune ea), o maturitate a gândirii pe care i-a dat-o bogata experiență de viață și tumultuoasa poveste de dragoste trăită cu italianul care i-a fermecat definitiv inima, probabil aducând de departe cu tatăl căruia de mică i-a dus dorul (să nu uităm că regizorul Carlo Ponti, cu care a trecut prin două mariaje, era cu 22 de ani mai în vârstă decât ea)…
”Motivul pentru care relația cu soțul meu Carlo Ponti a fost atât de reușită și a durat peste șase decenii este pentru că împreună eram multe lucruri: eram soț și soție, producător și actriță, tată și mamă și, mai ales, prieteni. Aceste dinamici diferite, care rulează paralel una cu cealaltă, au creat o viață foarte bogată și foarte stratificată. Ceea ce a făcut ca relația să funcționeze a fost și modul în care m-a abordat ca femeie. Deși provenea dintr-o generație în care se aștepta ca femeile să dețină un rol mai tradițional în casă, a fost foarte progresist și de la bun început a înțeles că trebuie să-mi exersez pasiunea ca actriță. Cariera mea câștiga avânt, dar tânjeam să devin mamă și să am familia care mi-a lipsit în copilărie.”
Carlo Ponti (pinterest.com)
Întâlnirea lor a fost un moment decisiv. Ponti a văzut în Sophia nu doar o frumusețe impresionantă, ci și un talent brut, o scânteie care aveau să ilumineze ecranele cinematografelor din întreaga lume. El a devenit mentorul, protectorul și, în cele din urmă, marele iubire al Sofiei. Sub îndrumarea și susținerea lui Ponti, talentul Sofiei a înflorit, transformând-o într-una dintre cele mai iubite și premiate actrițe ale timpului său.
Dar povestea lor de dragoste nu a fost lipsită de provocări. Când s-au căsătorit pentru prima dată în 1957, Ponti încă era legal căsătorit cu prima sa soție, datorită legilor italiene care făceau dificil obținerea divorțului. Acest lucru a adus un val de controverse, obligându-i să anuleze căsătoria. Însă iubirea lor a rămas neclintită, și în cele din urmă s-au recăsătorit în 1966, după ce Ponti a obținut divorțul în Franța.
Pe parcursul căsătoriei lor, care a durat până la moartea lui Ponti în 2007, relația lor a fost una de parteneriat profund, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Împreună, au navigat prin succese și eșecuri, au crescut o familie și au creat unele dintre cele mai memorabile filme ale erei lor. Povestea lor este una despre iubire, dedicare și artă. Sophia Loren și Carlo Ponti nu doar că au scris istoria cinematografiei, dar și-au scris propriul lor capitol de iubire, unul care va rămâne veșnic în inimile celor care își amintesc de magia și frumusețea lor.
Iată… o seninătate intangibilă care i-a înfrumusețat mereu fața, întârziind cu mult semnele trecerii anilor, un spirit efervescent condimentat cu un simț al umorului tipic italienesc, o dragoste de viață insațiabilă, pentru că ”Trebuie să te bucuri de viaţă. Este important să faci asta, deoarece te face să gândeşti pozitiv” și numai așa te poți reinventa cu aceeași forță și prospețime… ”Frumusețea este ceea ce simți în interior și ea este cea care se reflectă în ochii tăi. Nu este ceva care ține de fizic”, mărturisește Sophia, întrebată despre secretul longevivei sale atractivități.
Urmărind un interviu acordat lui Chris Connelly (ABC News), aflăm că viața ei n-a avut deloc frumusețea unui basm, oricât de înalt a fost piedestalul pe care a ajuns urcând cu tenacitate pe scara celebrității; actoria a fost un refugiu, care i-a permis eliberarea tensiunilor interioare într-un mod care i se potrivea de minune și în care credea cu putere; despre Carry Grant vorbește cu o emoție abia stăpânită, pentru că el i-a fost nu numai un prieten apropiat, partener de film, ci și una din marile iubiri, care a pus-o în situația de a lua decizii importante – cu toate că îl iubea profund, i-a respins cererea în căsătorie (el avea 52 de ani, iar ea 22), pentru că și-a dorit o familie, copii, și nu în ultimul rând, să rămână în Italia.
”Am suferit câteva avorturi teribile înainte ca fiii mei să vină pe această lume. Îmi doream atât de mult să fiu mamă, și acum nașterile lor îmi aduc lacrimi de bucurie în ochi. Nu a fost ușor să jonglam între viața profesională și viața de acasă, dar am făcut tot ce am putut. Lucrul cu soțul meu a fost o mare bucurie, iar lucrul cu fiul meu Edoardo este una și mai mare. Este magic. Este uimitor să poți să-ți asumi riscuri cu fiul tău, să creezi cu el, să-l vezi ca regizorul tău și să pui totul în joc într-un mediu familial și lipsit de judecată. Am lucrat împreună de trei ori până acum. Ultima dată, la „Viața din viitor”, a fost cea mai specială pentru că rolul Madame Rosa mi-a amintit foarte mult de propria mea mamă: acea ireverență, acea forță, dar și acea fragilitate și înțelepciune. Mi se pare că viața mea s-a încheiat cu acest film, deoarece a reunit cele două lucruri pe care le iubesc cel mai mult: familia și meseria mea.”
Împreună cu Carry Grant (1958)
Pentru această artistă completă, întruchipând un arhetip al frumuseții, al talentului și al înțelepciunii, viața reprezintă o lecție simplă, autentică și sinceră, așa cum ar trebui să fie pentru orice femeie atașată de valorile autentice ale feminității, în toată complexitatea ei.
O femeie puternică, radioasă, care ne învață să trăim fericirea alături de oamenii care ne prețuiesc și pe care trebuie să îi păstrăm cu sinceritate și sentimente pure, o femeie care se simte atât de confortabil în pielea ei, încât lucrul acesta reușește să îi confere acea imagine a tinereții fără bătrânețe.
La 86 de ani, după ce a revenit în lumea filmului în pelicula ”The Life Ahead”, prezentată de Netflix – regizată de Edoardo Ponti după celebrul roman al lui Romain Gary ”Viața dinaintea noastră”, Sophia Loren declara: ”La 86 de ani, încă mai am ceva de dăruit și pot spune că până acum am dus o viață bună. Am fost norocoasă, dar am și muncit din răsputeri pentru tot ce am. N-a fost ușor, dar nimic din ceea ce merită nu se obține cu ușurință.”
”Frumuseţea este ceea ce te simţi în interior şi ea este cea care se reflectă în ochii tăi. Nu este ceva care ţine de fizic.”
„Rochia unei femei ar trebui să fie ca un gard de sârmă ghimpată: să îşi servească scopul, dar fără să obstrucţioneze vederea”.
”Înconjoară-te întotdeauna de oamenii pe care îi placi, oameni cu care poţi avea o conversaţie plăcută, de la care ai ce să înveţi.”
„Ca să răzbaţi într-o astfel profesie dificilă trebuie să ai încredere totală în tine. De aceea uneori oamenii cu talent aflat în zona mediocrităţii, dar cu multă forţă lăuntrică ajung mai departe decât cei înzestraţi cu un mare talent”.
„N-am încercat niciodată să îmi reprim amintirile din trecut, chiar dacă unele sunt dureroase. Nu îi înţeleg pe cei care fug de trecutul lor. Toate lucrurile prin care treci te ajută să devii persoana care eşti.”
Știu că, deschizându-mă să întâmpin cu iubire părțile mai puțin strălucite din mine însămi devin capabilă să întâmpin cu inima deschisă și iertătoare, fără a judeca greșelile, erorile și căderile oamenilor din jurul meu. Cred că această capacitate am putea-o numi compasiune. Nimeni nu e perfect, nici măcar eu. Dar prefer mai degrabă să am o viață plină, intensă și încântatoare, decât una fără imperfecțiuni și fără savoare”.
