Dumnezeu a creat lumea din iubire, iar sentimentul acesta continuă să țină universul în vibrație permanentă.
Principiu cosmogonic, primordial, prezent în toate miturile și legendele ancestrale, iubirea este, pe departe, noțiunea cea mai dezbătută și cea mai supusă relativității percepțiilor umane, pentru că fiecare individ are un mod particular de a se raporta la ea, construindu-și din tribulații și experiențe individuale imagini care mai de care mai efemere. Esența iubirii pare a fi o emblemă a subiectivității, dacă ne referim la ceea ce vechii greci denumeau prin Eros și Agape (un articol lămuritor aici), dar cu solidă configurație când vine vorba de natura ei religioasă (relația cu Divinitatea) sau paternă (relația părinți – progenituri). Aici discuția se întemeiază strict pe coordonate stabile, lipsite de echivoc sau ezitări, în ciuda unor excepții al căror scop nu este altul decât acela de a confirma regula.
Film despre viața și opera Părintelui Stăniloae
Părintele Dumitru Stăniloae a fost un apologet al Iubirii, în forma ei purificată de contingent, având mereu ca punct de reper legătura divină care se păstrează între om și Dumnezeu, în afara oricăror limitări și a oricăror prejudecăți liminare. Citindu-i confesiunile, avem senzația că pășim într-o sferă luminoasă a unor esențe inefabile, inalterabile și rămase definitiv în concentrul idealității: Creatorul și ființa creată, oricât de îndepărtați ar fi, sunt legați prin iubire, care transcende granițele și realizează acel transfer de substanță vitală de la una către cealaltă. Omul este parte divină și structură carnală, este o întrupare a Divinului în materialitatea perisabilă a unui corp care păstrează amintirea Paradisului, iar unitatea lui e dată de capacitatea de a iubi. Forma superioară a iubirii este rugăciunea, spune Părintele, îndumnezeit prin vocația sa religioasă, rugăciunea înseamnă libertate a spiritului, singura cale a omului „înlănțuit” de timp și spațiu de a se detașa de uman.
„Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajă de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel, ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale, care îl domină pe om mai mult decât o face natura.”
Iubirea este calea ieșirii de sub „teroarea istoriei”, așa cum o spusese și Eliade, vorbind despre drama omului situat în afara sacrului, iar conștiința iubirii neîngrădite coboară în noi însăși intuiția divinului. Omul și Dumnezeu se reîntregesc într-o entitate inseparabilă și invincibilă prin conștiința valorizatoare a extracției lor paradisiace. La Dumitru Stăniloae, Dumnezeu nu s-a îndepărtat de creatura pe care el însuși a zămislit-o, ci îi acordă șansa de a-și recupera natura originară prin actul sacralizator al iubirii, provocator de hierofanii: „Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenţei.”
Mari duhovnici români: Dumitru Stăniloae
Franz von Stuck – The Kiss of the Sphinx (1895)
„Numai conştiinţa lui Dumnezeu poate întemeia iubirea faţă de om şi numai conştiinţa omului poate întemeia voinţa de veşnicie a omului şi de înaintare în lumina infinită şi eternă a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu conştient poate preţui pe om şi numai un om conştient poate preţui pe Dumnezeu.”
„Orice persoană este în mod natural un focar al iubirii. Începând de la ultimul focar al iubirii – care este Dumnezeu Tatăl – continuând prin iubirea Fiului – care este viţa din care provin şi în care sunt mlădiţele – între toate e unitatea iubirii, care dă vinul bucuriei.”
„Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenţei.”
Cele mai frumoase definiții ale iubirii se rostesc în gând, cu sufletul pe buze.
„Iubirea este singura putere prin care sufletul învinge moartea.”
„Iubirea cuprinde toate virtuţile şi este contrară tuturor păcatelor. Ea este sursa tuturor formelor de bine.”
„Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte.”
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
