Și dacă Anul Nou e Vechi?
Același și același an pe care-l retrăiești neostenit de încrezător în ceea și în cei care urmează să-ți facă flenduri orizontul trandafiriu al noilor așteptări, mereu, mereu, același?
Și dacă tu, chiar tu, cel adâncit în zădărnicia acestor fleacuri puse de mine aici, și dacă chiar tu ești cel care își zidește noul an precum o mănăstire cu tot cu Ană ale cărei oase înăclăiesc între pereții lui Dumnezeu, spre a o demola cu sălbăticia propriei nimicnicii și bucurii a dezlucrăturii de bine, an de an? Ești oare tu cel care, de bună voie și nesilit de nimeni, își brodează pe cerul celui ce va să vie să-ți fie Noul an firele unui viitor proaspăt, irizat, spre a avea cu ce și ce, mai apoi, rupe cu gingiile sângerânde de la atâtea ațe? Ești, oare, propriul tău Demiurg? Ești, oare, Noul tău an, infinit istovit de tine, născut și ucis spre a face loc noilor speranțe naive?
Pe bolta îngârbovită a vechiul an, cu fiecare licăr de artificii simt cum anul nou se stinge mai abitir și fiecare corolă de scântei sfârșește a-mi prelinge lacrimi galben verziu, cu gust de fiere leneșă, odată scăldate buzele ce-aduc a zâmbet înspre mai liniște, mai luminos, mai trainic, mai puțin eu spre a-mi fi mai bine.
Te-ai privit vreodată într-o fereastră împodobită de artificiile noului an? În sticla unei rame în care lași amintirile parfumate ale fiecărui Crăciun în urmă, spre a spera? Ți-ai dat voie vreodată să vezi chipul copilului care nu a plecat niciodată din tine, cu toate că toți l-au alungat fără preaviz, an de an, cu toate că tu, chiar tu, i-ai legat o eșarfă de mătase la ochi și l-ai redus la orbire, creând în sufletul lui plăpând un bruiaj concentric, căci dacă ochii nu pot privi, inima vorbește într-una, turuie precum nebunul acela din piața publică, pe care nimeni nu-l ascultă în înțelepciunea lui răscolită de demoni?
Mi-ar plăcea să știu că ai facut-o, iar dacă ai făcut-o, visez la o tapiserie țesută din toate visele acelor ochi legați și din murmurul tuturor acelor sunete fără noimă, cele ale inimilor de copil, dezlegate de blestemul orbirii. Da, da, din vocea ta de salcie plângătoare, și din a ta, și din ale noastre, și din lacrimile lui, și ale ei, și ale lor, și din oftatul sfâșietor al întregii omeniri osândite la uitare, voi meșteri la un patefon cosmic, al nostru, al tuturor, cei care am pășit în Noul an cu lacrimi vechi, cu inimi cusute cu ace înroșite în foc, un patefon leneș și grav, care să reproducă toate visele înregistrate pe discuri de gramofon ale omenirii și care să plângă, să plângă înfundat, să plângă a suspin din toate oscioarele pieptului de pescăruș strivit. E anul nou atât de vechi! Plângi alături de mine! …
În noul an, vechi de parcă e o mănușă dată cu împrumut, cu buzele lipite de bolta tăioasă a noilor începuturi spre-a fi sfârșite, ca un seppuku golit de orice ceremonie, omul să plângă, să plângă omul și ceea ce-i de jelit, dar să-și plângă și fericirea, și visele, și speranța, să-și plângă și frumusețea Crăciunului pe care l-a lăsat în urmă, să-și plângă și morții vii de lângă ei, și morții plecați fără bilet de întoarcere, șă-și plângă și fiecare îmbrățișare din care s-a slăbit, să-și plângă viitorul și să-și celebreze trecutul. Omul noului an să spele cu plânsu-i călduț întinarea vechiului an, spre a se naște același și-același, curat ca scutecelul pruncului Iisus, scăldat în lacrimile Fecioarei, picurate mereu, mereu, deși adesea nevăzute, din ceruri, în Ajun.
Da, știu, nu are niciun sens nimic din tot puținul pe care l-am tatuat pe clipa aceasta, nici măcar eu nu înțeleg ceea ce scurg din cerneală, dar, hai, întreabă-te alături de mine, e Anul Nou nou sau e mai vechi decât umbra templului în care s-a rugat primul shogun al lumii, iar noi îl repetăm cu setea bulgărelui de sare? Te-ai privit vreodată în sticla noului an atât de vechi, ca mai apoi cu unul dintre cioburile ei să-ți tai vena inimii spre-a te lăsa să plângi, da, să plângi în fața noului an și nu să ciocnești, ca doliul acela ținut în negru la naștere și bucuria aceea în straie albe spre celebrarea morții?
Poate că unul dintre locurile cele mai potrivite de celebrare a noului an atât de vechi ar fi Sarmizegetusa. Uite. Te-aștept în calendarul circular să ne numărăm anii? Pădurea va ciocni din frunze cristalul eternității în cinstea noastră, iar stelele vor scânteia frenetic în locul oricărui spectacol pirotehnic. Vii? Sunt cea care plânge. O să mă recunoști după tristețea aureolei mele obosite. Te voi face să râzi atunci când plângi cel mai tare. Cred că acolo, în pustiul acela dezolant, ca o fetiță cu chibrituri, te-aș putea aștepta cel mai bine să îmi aprinzi fitilul, și împreună am putea înțelege de ce, de fiecare dată, anul Nou ne găsește atât de Vechi, atât de plânși de fericire, spre a putea repeta la nesfârșit durerea a tot ceea ce este Nou.
Un articol de Ștefana Dicu
Nu scriu, ci sunt un simplu instrument al oniricului, fiica unui creator din care toate s-au născut prin logos. Sunt o părere de rău din care încerc să las pe unde trec numai bine, iar dacă simt ceva, atunci când nu sunt ocupată să mor, o fac pe foaie, mereu cu cearneală, mereu de mână. Sunt un
om trist care trăiește mult prea puțin în realitatea imediată și mult prea mult între file. Citesc precum un muribund își privește pentru ultima dată pruncul, pentru că singura mea rațiune de a exista e cartea și toată minciuna frumoasă pe care ea a dăruit-o omenirii. Și mai presus de toate, tac. Știu să dispar.
Sunt un film mut fără imagini.
