Poet de excepție, strălucitor, coleg de generație cu Nichita Stănescu și Adrian Păunescu, s-a stins nedrept de repede, lăsând în urmă dâra de aur a unui talent exploziv, cunoscut destul de puțin generațiilor de astăzi. Anul acesta ar fi împlinit 80 de ani.
Poezia lui Ioan Alexandru poate fi împărțită în două părți. Poezia de până la Imne (1975), este „o introducere în lumea țărănească, în universul rural românesc, unde viața cotidiană se împletește strâns cu credința, cu legea, într-un mod ce amintește de ortodoxismul popular, folcloric, la care au apelat și poeții Nichifor Crainic sau Radu Gyr, chiar Lucian Blaga, Aron Cotruș și Octavian Goga.”
În totalitatea ei, lirica lui Ioan Alexandru este o expresie tipică a sufletului satului, a lumii rurale văzute ca centru al universului, cadrul experiențelor sale existențiale și prag al credinței. „Sufletul satului îl modelează și-l inspiră, el însuși fiind urmaș de cântăreți dieci, în stranele bisericilor transilvane” : „frenetic în fața orișicui / Și-s pregătit de jertfă în fiecare clipă, / Că nu mă tem de-acum de spada nimănui / Și fiece idee a mea e cu aripă” (Autoportret).
Volumul Cum să vă spun (1964), conține poemul, care are statut de emblemă, Mânzul, care, „dincolo de naturalețea amintirii unui tânăr țăran aflat la sfârșitul studiilor universitare, care înlesnește, prin intervenția sa, pe când abia ieșea din copilărie, ivirea pe lume a unui animal; face trimiteri adiacente la nașterea biblică și la profunda legătură care se stabilește între ființă și pământ, prin năvala simțurilor și spectacolul instalării vieții” : „Eram pe câmp, când răsăritul soare / Întemeia în mine, stingând, o nouă zi. / Întinsă pe pământ o iapă înspumată / Gemea așa de gravă și necheza ușor. / Mi-am suflecat cămașa, îngenuncheai îndată/ Și cum știui am dat un ajutor… / Dar presimțea lumina cum dă în el năvală, / Și arborii pădurii din depărtare, hăt, / Îi frământau auzul trăsnind pe verticală: / Râuri veneau în goană cu străluciri de stea / Și vânturi cu miresme de ierburi necosite, / Și dintre toate-acestea mai iute se-afirma / Pământul – el vorbea cu mânzul prin copite!” (Mânzul).
Prin întreg materialul de inspirație, atitudine și sensibilitate, volumul Cum să vă spun se încadrează în tradiționalism, într-un tradiționalism ce include însă modernismul. Notele elegiace și patriarhalismul nu reproduc nici neoromantismul, nici sămănătorismul, ci se armonizează cu melosul cantilenei simboliste sau obiectivează expresia printr-un clocot de vitalitate, prin frustețea limbajului sau elementaritate: poetul bea lapte din șiștar, cuprins de fiori, și gâtlejul îi pocnește, strașnic, de plăcere; împlântă cuțitu-ntre pahare, oșenește; bea ardeleneasca țuică…
„Tradiționalism nesămănătorist, deci, tradiționalism modernizat prin simbolism, pe o latură, iar pe cealaltă prin expresionism. L. Blaga este prezent în tot volumul, difuz. Intermitent și M. Eminescu” . Versurile din poezia Cântec sunt de remarcat: „La marginea drumului trăiește izvorul / Îndrăgostit de stele. / Noaptea îl poți auzi / Din prund / Suspinând după ele”.
Aceleași lucru se remarcă și în alte versuri din volumul Cum să vă spun: „Somnul meu e numai corăbii, / Visele tale numai ape, / Vântul continuu ne mână / Ținuți de aproape”.
Expresioniste apar notele care sunt accentuate și în volumul următor, Viața deocamdată (1965), în „care reîntâlnim același fond rural și aceleași aluzii vag religioase” . De remarcat, în acest sens, este poezia Coborând: „Pe arătura neagră coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus / și negru de piatră la răsărit. / În groapa aceea de nord, / unde ajungi frânt de oboseală și plângând, / trăiește casa noastră / împrejmuită cu sânge. / În cumpăna fântânii / tatăl meu răstignit / pârghia subțire e mama tânără / înșurubată în brațele lui noduroase de lemn. / Și izvorăsc din pieptul strămoșilor / izvoarele eterne. / Și vremea / ne face una cu pământul. / În lumina lămpii la grindă, / noaptea, cei trei prunci în cămăși albe / ard prin geamurile de piele umflată, / Și într-un colț, / o ladă stranie, / cu zile și nopți / ce ni le bate o secure cosmică în cap / ca pe niște piroane ruginite” (Coborând).
De altfel „O imagine a părinților apare, în acest peisaj, brusc, cristică și zguduitoare, iar munca fără răgaz devine un supliciu, mereu reînnoit.”
Poezia Cosmosul meu reflectă imaginea de la polul opus, „Ioan Alexandru ne oferă o viziune paradisiacă, de spațiu mioritic, un topos ardelean explicit, amintind de poematica descriere a lui N. Bălcescu” : „E o pășune în Ardeal cu arbori străvechi / înnegriți de umbră și de scorburi mari / cu viespi și roiuri de furnicare / și muri copți când grâul dă în pârgă. (…) / Pe dealuri ard noaptea urme de picior desculț / aprinse de lună, și colibe de lemn pe roți / ciurdarii visează mereu râpa aceea prăbușită / de un cutremur la începutul pământului. / Crește iarba până la burta cailor / Și flori de toate neamurile se împreună / una cu cealaltă aici” (Cosmosul meu).
Tabloul este stilizat impresionist, tabloul are totuși o tentă mai repede expresionistă (Aceeași fată, Elegie, Femeile, Armăsarii, Spre miazănoapte, Prietenilor mei) – femeile: „Sunt așa multe strânse laolaltă / Că le cresc aripi la margine de sat / Și pleacă-n zbor în stoluri mari pe câmpuri uriașe. (…) / C-un măr în mână și c-o lumânare, / C-un ursuleț și-o vulpe de carton” (Elegie).


Poetul este atras de spectacole onirice grotești, de solilocvii și confidențe pline de cruzime, într-un ciudat și incitant amestec de expresionism și suprarealism, ca în poemul Pâinea.
Poemul de aceeași factură Mâini, „unde imaginea oamenilor dintr-o casă presată de furtuni este deformată expresiv până la a-i transforma pe aceștia în niște simple brațe. Acumulările monstruoase, metaforele feroce în gâlgâirea lor, mișcările inverse în natură contribuie la realizarea viziunii expresioniste, deși modul de expresie al poetului este unul de narațiune liniștită, neliniară și liberă, care trece de la un element semnificativ la altul” : „Cimitirul la noi e un pogon comun / Înconjurat cu gard de piatră, / Să nu se molipsească pământul rămas viu / În libertate. / Crucile de lemn după câțiva ani / Se lasă într-o parte și mor apoi și ele. (…) / Locul mormântului se șterge – / O iarbă sârmoasă se îndeasă pretutindeni / Ca părul pe capul feciorilor în nopțile de iarnă; / Când e plin cimitirul ochi de la un cap / În celălalt se reia totul de la început: / Groapa bunicului meu, poate groapa străbunicului meu, / Tatăl meu, peste bunicul meu / Și tot așa vechiul primar peste străvechiul primar – vechiul po-pă / Peste vechiul popă, / Vechiul sat peste străbunul meu sat. / La margini cresc pruni și meri / Și se văd flori mirositoare, / Aburul lor pătrunde în lucruri / Până departe. / Cei care vin în trecere pe la noi / Cu ceasurile îngropate în mâna stângă / Și umerii plini de bătrânețe se minunează ca în paradis!” (Mâini).
Ioan Alexandru prezintă în poemul Ca în paradis, „cimitirul sătesc în mai multe etaje de surpare a generațiilor, în Omul, avem de-a face cu un bloc masiv, peisajul care ni se propune fiind unul străbătut de două personaje (Eul poetic și Celălalt) care, parcă, răbufnesc în pagină, într-o realitate intensă.”
În alt loc, apare un tărâm de apocalips, pământul însuși fiind ca o țară pustie în care privighetorile au murit (Nopți).
Chiar devenind un Oedip, „omul este dator să se nască și chiar dacă viața este o eroare, ea trebuie trăită” : „De-ar fi să-ți ucizi nu tatăl, / Ci propria ta țeastă zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pântec să-i otrăvești odorul, / tot să te naști pentru a fi, a fi. / Chiar dacă drumul duce nicăieri, / chiar de nu-i drum, ci numai o eroare. / Eroarea însăși e un ce nebun, / Cum viața mea mi-e singura eroare.” (Oedip).
Însă, cât timp sursele vitalului există, există și posibilitatea regenerării, inclusiv în plan spiritual. Astfel, este contrapunctat tabloul apocaliptic prin semnalarea unei limpeziri care poate oferi șansa recuperării valorilor înstrăinate, a restructurării lumii sub regimul spiritului, în volumul Vămile pustiei (1969); de remarcat este lungul poem Ascensiunea, care are ceva din gravitatea Omului – într-un peisaj maritim care se înalță spre vămile de peste viață: „Eu încotro? Spre obârșii, ori spre margini? / Curg, asta știu, spre undeva, neliniștea mă duce / Acolo unde se opresc încremeniți toți călătorii / Și de unde cad apele pustiite-n dosul lumii”.
Versul ultim, oricât de anost ar părea: „Și uite-aici e moartea și-ntâii zori de zi”, cuprinde o grandioasă deschidere, care-l varsă pe Eu în univers, în lumina întâilor zori de dincolo de moarte.
Alteori, în acest volum care preceda Imnele, un înger nevăzut „stă acolo în lumină / și cântă singur, bucuros / un imn ce nu se mai termină”, prevestind marile descătușări, ca în acest fragment în care pământul este văzut ca o roză răstignită: „La început a fost pustia / Și în pustie era vânt / Și-n vânt ardea ascuns cuvântul / Și în cuvânt era pământ / Pământul nu era decât / Un trandafir în miez de noapte / Pe crucea liniștii uitat”.
Împotriva dogmei, Ioan Alexandru „a cultivat în cea de-a doua parte a itinerarului său de creație o poezie a sonurilor imnice, mizând pe ceea ce Zoe Dumitrescu-Bușulenga definea drept luminozitatea imaginii sale de etern copil, imnul însoțind permanenta contemplare a lumii.” Credința în autenticitatea și adevărul artei, în cazul lui Ioan Alexandru, a schimbat, după o observație a distinsei cercetătoare, datele fundamentale ale crugului liricii românești. Legătura cu predecesorii: cu Blaga, Goga, Coșbuc; arhaitatea satului și înălțimea cerului, conștiința timpurie și gravitatea severă a universului poetic; coborârea (după publicarea, în 1976, a volumului Imnele Transilvaniei) tot mai adâncă spre rostul lucrurilor, spre întocmirea lor tainică, va preciza Zoe Dumitrescu Bușulenga; gestul evlavios față de înaintași (în Imnul străbunilor); refacerea unui drum neîntrerupt pe care au mers cei de până la noi (Gelu, Avram Iancu, Bogdan); „identificarea cu întreaga istorie, spre deosebire de moderniștii care se detașau de trecut; resacralizarea cuvântului în Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, accentul pus pe rădăcină, ctitorie, întemeiere, în Imnele Moldovei denotă înălțimea și intensitatea angajării poetului în slujba artei în care istoria se regăsește.”
Note bibliografice
1] Alex Ștefănescu, Istoria Literaturii Române Contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005.
2] Ana Bantoș, Ioan Alexandru. Particularități ale redefinirii lirismului românesc postbelic, Limba română, revistă de știință și cultură, Chișinău, nr.3, anului XVII, 2017;
3] Casian Maria Spiridon, Vămile lui Ioan Alexandru. În: „Rost”, nr. 36, 2006.
4] Cântarea Cântărilor, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Traducere din limba ebraică, note și comentarii Ioan Alexandru, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
5] Daniel Cristea-Enache, Generația ’60: discursul artistic și discursul critic. Neomodernismul, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013.
6] Dicționarul general al scriitorilor români, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2000.
7] Dumitru Micu, Istoria Literaturii Române. De la creația populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O., București, 2000.
8] Dumitru Micu, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura Minerva, București, 1986.
9] Ioan Alexandru, Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție, Editura Valea Plopilor, Vălenii de Munte, 1993.
10] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie: Jurnal de poet, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
11] Ioan Alexandru, Pământ transfigurat, Editura Minerva, București, 1982.
12] Ion Pop, Recitiri: „Imnele” lui Ioan Alexandru. În: „Viața Românească”, nr. 5-6, 2014.
13] Laurențiu Ulici, „România liberă”, 20.IX.2000.
14] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.
15] Valerica Draica, Tradiție și evlavie în creația lui Ioan Alexandru (studiu stilistic), în Limba română, revistă de știință și cultură, Chișinău, nr.2, anului XIV, 2014;