Poeme
Savu Popa
***
Ne vom strânge
În brațe
Atât de puternic
Încât inimile noastre
Vor răcni ca leii.
***
Uneori,
Lași totul deoparte,
Cauți un câmp,
Unde există un lan de cânepă
Pe care te întinzi
Fără a atinge pământul,
Fără a te întreba
Cum de-a prins
Cerul
Forma tăișului
Îmbrățișând
Rana.
Încăpea în palma fiecăruia
Eram cu fratele meu pe deal,
Priveam forma
Pe care o are de sus,
Ocna,
Încăpea în palma fiecăruia,
Atâta nemişcare,
Atâtea linii şi culori amestecându-se accidental,
Apoi, separându-se
Până ieşeau din localitate,
Uite, acolo, o stradă cunoscută prea bine,
Mai la dreapta se vedea casa unor prieteni,
La stânga, terenurile arabile, păşunile,
Mirosul de bălegar proaspăt ajungea la noi,
Cel de iarbă arsă venea în urmă
Ca o premoniţie,
Liniştea unei furtuni făcea să tremure uşor
Peisajul,
Fratele meu atingea localitatea,
Un gest de mângâiere, de alint,
Eu o priveam precum un începător
Tabla de şah la sfârşitul partidei.
Căpiţele de fân ne transmiteau o linişte rară,
Închideau în ele urmele unui foc puternic, de nestins.
De aici de sus şi cerul ni se părea îndepărtat,
Un cer de plastic pentru macheta oraşului de jos,
Pe care fiecare dintre noi
Îl cuprindea în palme în felul lui.
Savu Popa
***
Visele,
Atacuri de panică
Ale imaginaţiei.
***
Dumnezeu
S-a gândit
Cu acest cer
Să lege la ochi
Universul orb.
***
Bunica ne povestea cum, pe vremea ei, ieşeau oamenii din minele de sare cu câte un bulgăre sclipind de îţi lua ochii, ajungeau acasă, îl dădeau vacilor să îl lingă, doar aşa ieşea laptele dulce şi limpede. În nopţile când păsările făceau în loc de ouă, pietre, apărea o lună de culoarea smântânii, luna era ugerul greu al cerului. Iarba era pielea de cameleon a pământului. Tot pe atunci, avea ea un vecin cu minţile rătăcite, în fiecare noapte acesta ieșea în grădina lui și se auzea făcând ca un lup. Unii spuneau că l-ar fi văzut chiar transformat în lup. Într-o zi, apare alergând pe stradă, agitat, spunând că a visat o gaură de şarpe din care ieşea vin amestecat cu sânge şi lapte, iar acele case din zidurile cărora ieşeau şerpii, se surpau. În ziua următoare a început cel de-al doilea război.
***
În timp ce dormea,
Am intrat în imaginaţia ei.
La început, m-am simţit derutat
Păşind printre resturile viselor ei
Sub forma încurcată
A unei bogate vegetaţii sălbatice.
Mai erau nişte râuri care nu duceau nicăieri,
Dar totuşi era un singur râu care le cuprindea
Şi pe celalalte,
Un râu cu mai multe inimi,
Apoi un cer din sticlă de murano,
Şi nişte păsări înotând
Printre curenţii de aer tot mai agitaţi.
Culorile, sunetele, mişcările
Erau altfel,
Parcă le vedeam şi auzeam
Dincolo de o cortină din catifea grea.
În rest, plin de fluturi fosforescenţi
Şi miresme nepământene.
Am rămas până târziu,
Mult după lungul generic de final
Al visului pe care îl avea acum.
Şi eram ca un copil în burta mamei,
În imaginaţia ei,
Încercam, în joacă, un exerciţiu de imaginaţie,
Aici, dar nu îmi ieşea.
În liniştea aurie ce se lăsa,
Ascultam cum creşte
Bogata vegetaţie sălbatică din jur
Şi nu voiam să o trezesc,
Mă simţeam protejat
De propria mea imaginaţie.
