O cenușă perplexă,
dunga orizontală a unui sfârșit
fără-nceput
un strigăt ascuns în sticla neastupată
tulbură seara
așternută ca o podea de struguri vineții,
gata striviți de promisiuni cu tălpile calde.
E fiul vântului nordic, suflă
cu ace înecăcioase, înșelătoare de fum:
mai târziiiu,
dupăăă,
apoooi și pe
urmăăă…
făgăduieli cu piciorul de lemn și ochiul de sticlă
la fel de feciorelnice precum oftatul unui salcâm
care și-a băut mințile, florile.
Nu-l ascult.
Brațele tale mă strâng și-mi spui acum
ești aici, e
tot ce contează.
foto – Painting | The Golden Girl | Jess Keys
Citește și steaguri de sete
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
