Cea mai bună, dar grea lecție a mea, a fost una de genul „doi într-unul”: răbdarea și freneticul dicton: să te iubești pe tine însuți. Cumva, mintea mea le-a asociat, făcându-le să fuzioneze. Lipsa răbdării a venit pe fondul unor porniri din născare, iute ca apele nestăpânite ale Mureșului, un fel de grabă de a trăi cu nesaț și repede, repede toate cele date, atât în lumea dinafară, cât și-n cea care se făurea în mine.
Nici c-am acceptat prea mult timp mâna învățătoarei peste a mea mână pentru a îndulci litere, nici mâinile mamei legând ale mele șireturi. Mă încetineau și eu aveam copaci de probat în urcare și meciuri de fotbal de disputat în lunca întinsă. Ciudat cum, în nerăbdarea mea, regretam timpul care se grăbea, ca și mine. Îl intuiam, hrăpăreț și nemilos. Ierburile luncii se tot coseau, iar eu tot creșteam, arzând anotimpuri și zile. M-am mărit și răbdarea tot nu mi-o făcusem tovarăș de companie, indiferent la câte trânte m-a provocat, ori am provocat viața.
Darurile, tot din nerăbdare, le găseam poveri. Le împingeam tot mai în jos, să nu se vadă, să se ducă, că eu n-aveam timp de lucruri mici într-un timp scurt. Cărți citite pe nerăsuflate, vacanțe consumate la minut și mereu așteptare. A altceva. Ceva diferit. Ceva nou.
Poveștile de dragoste le-am trăit la fel, nerăbdătoare, prea însetată să știu a mă stâmpăra cu înghițituri mici și așezate. Mi se părea că iubesc cel mai mult, cel mai dăruit, cel mai curat. Că eu aveam ritm, iar până să apară stelele pe cer, aduceam eu înserarea și le pictam sus, sus, cu zgomot, să se vadă, să se simtă. Că eu făceam totul frumos și de la capătul celălalt, nu venea nimic după nevoia nerăbdării mele.
Toate îngrămădite, până când, pur și simplu, repetând lecția, am înțeles buba. Și m-am oprit. Dacă nerăbdarea din copilărie era o stare a unui copil plin de energie, ducându-mă către omul cel mare, am realizat că-mi lipsea esența: dragul de mine, dragul ăla ca de-o ciocolata savurată lent și vinovat într-o zi ploioasă de toamnă, plăcerea venită dintr-o cupă de ceai fierbinte între degete înghețate, mirosul de cozonac cald dintr-o zi troienită. Ce-are asta cu nerăbdarea?! Păi, are. Și-ncă are mult de tot!
Nu mi-am dat, în timp, mie însemi, atenție, nu m-am conștientizat în valoare, daruri și frumos, căutând în lucruri împlinirea, în oameni, în povești de dragoste care nu mi-au certificat niciodată iubirea necondiționată. Sună trist, sunt conștientă, dar ce har când așezată în povârnișul unui drum, am reușit să mă cuprind cu ambele brațe și să mă domolesc. Stai, Sor, ogoaie-te, femeie și încetinește! Deschide ochii ăia mari și vezi că-n jur e viață cu sens și ăsta vine și din tine! Nu poți controla absolut nimic din ceea ce vine la timpul și-n timpul lui. Nu poți impune, nu poți cere, nu poți implora. Libere, sufletele vor poposi în curtea ta, ori se vor îndepărta, nu de alta, dar pur și simplu și-au încheiat treaba. Nu-i nicio neorânduială în a te iubi, ca să poți iubi.
Nu-i nicio risipă să ai răbdare. Timpul curge la fel, de-l alergi, ori de-l iei la plimbare prin pădurea cea mai lungă. Tu, raportarea la tine și la cât poți dărui, cu zâmbet și plinătate, iubind ca și când zilele ți se îngroapă mâine, asta-i de dorit. E prea mult? Suna prea a jertfă idealistă?! Acum, drept este că ne împărțim și după valori, noi, oamenii. Și de-ar fi să dau crezare gândului care zice că trăim ceea ce alegem întru desăvârșirea noastră, cred că eu prea m-am grăbit să le trăiesc pe toate-n viața asta, dar am uitat, cu desăvârșire, să mă trăiesc. Nu oricum, ci cu dragoste, infinită dragoste pentru inima faină, altoiul meu de stea.
Are Ioan Gyuri-Pascu niște versuri de pus direct pe rană: „la jumătatea vieții zâmbesc/ la temnița-mi de carne/ știind că într-însa fluturele doarme/ visându-și zborul care poartă în sine/ dulcea taină a tinereții”. Priceput?!
Te iubesc, inimă înțeleaptă și răbdătoare! Te iubesc și-ți mulțumesc pentru pașii ușori și plini de ritm pe care-i faci valsând cu a mea viață!
Sunt aici ca să te plimb prin lumea asta faină, să iubesc, să dăruiesc și s-o fac fără nicio greutate. Te port în ochi, în mâini, în vis, în cuvânt și-n împlinirea lui. Fii-mi!
Citiți și despre iubiri celebre
