Don Juan

Este unul dintre cele mai controversate și misterioase personaje ale literaturii europene, a cărui imagine reverberează foarte diferit în medii culturale și mai ales în medii de înțelegere diferite.

S-a spus că Don Juan ar fi un libertin. S-a spus că suferă de o neputință funciară de a iubi. S-a spus că e un farseur și un bufon tragic. S-a spus că e un ins posedat de duhul morții căruia nu i se poate sustrage. Că e un fel de Faust sau de vampir care extrage seva tinereții din pieptul victimelor. S-a spus că acele femei sunt victime.

Am să contrazic această perspectivă.  Acele femei nu sunt victime.  O dată pentru că ele se îndrăgostesc sincer  și cu toată ființa, iar aceasta este un dar al zeilor. Nu există mai intensă infuzie de vitalitate, plăcere și bucurie de a trăi decât ceea ce simți când ești în transă amoroasă. Simpul fapt că un om îți dă șansa  aceasta e neprețuit.  Apoi, pentru că alternativele sunt mult mai sumbre.

Îndrăgostirea este, dovedit, o formă de excitație estetică foarte complexă și poate fi pusă în analogie cu pasiunea pentru anumite creații artistice. Ceea ce nu au elucidat teoreticienii în domeniul artei nu poate fi elucidat nici în cel al dragostei și anume dacă frumusețea e în ochii privitorului sau e o calitate intrinsecă a obiectului/ființei care sunt admirate respectiv râvnite.  Seducătorul transferă asupra femeii privirea de îndrăgostit care o transfigurează, îi dă așadar frumusețe. Sau, în a doua versiune:  femeia e frumoasă, dar această frumusețe nu există dacât pentru un alt for subiectiv. Femeia nu se poate bucura de ea, nu simte nici o împlinire în faptul de a fi frumoasă, dacă nu e dorită în consecință.

Frumusețe înseamnă suma trăsăturilor umane, sufletești și trupești întrunite într-o formulă unică și supuse contemplației. Ea nu există decât în planul privirii, al interpretării unei conștiințe așadar, indiferent dacă sursa ei e în acea conștiintă care contemplă sau în obiectul/ ființa contemplate.

Un minut de frumusețe

Don Juan le oferă, într-o primă etapă, acelor femei șansa de a se bucura de frumusețea proprie, prin faptul că dorința lui le-o pune în valoare. Fără acea privire din afară nu ai cum. Urâțenia e și ea o lectură… există tot în spectrul unei priviri. Ca și neutralitatea estetică.

Privirea bărbatului îndrăgostit scoate femeia din amorțirea neutralității, a indiferenței, ca în povestea cu ”Frumoasa din pădurea adormită”. Somnul este acolo o metaforă a faptului că frumusețea e latentă, ea e trezită la viață de ardoarea din ochii prințului.

Don Juan e obsedat de moarte. E conștient de finitudinea a orice, dar, într-un fel, această conștiință îi alimentează patosul, energia cu care se dedică fiecărui episod amoros.  Pasiunea e puterea și poate chiar secretul vital al melancolicilor, al celor care nu pot uita nici o clipă de moarte, e un elan, absurd, al sufletului de a învinge efemeritatea și căderea cărora sunt sortite toate cele pământene și senzoriale.

Ceea ce le dăruiește acelor femei don Juan este neprețuit. E șansa de a trăi în paradis o vreme, șansă pe care femeile care nu sunt ”frumoase”, altfel spus care nu își tăiesc frumusețea în actul îndrăgostirii, nu o au.  Iubirea domestică nu are nici forța nici miza nici reverberația necesare ca să producă transă erotică.  Iar promiscuitatea nici atât.

Tema lui Don Juan este, evident, moartea.  Pe de-o parte i se opune și încearcă să o sfideze, pe de altă parte se luptă cu cei care vor să i-o impună ca normă existențială din planul convențiilor umane.

Mai toți exegeții și intepreții piesei au tratat-o într-o cheie în care morala socială era incontestabil cea justă și condamnarea personajului legitimă.
Eu spun că acea morală este injustă și că personajul e înfrânt de un balaur care nu e moartea, ci faptul că ajunge să se intoxice el însuși cu această morală și să trăiască în contradicție cu propriile elanuri, să se condamne singur.

Dragostea, fie și episodică, e ceea ce reușește omul să smulgă din ghearele morții. Morala socială nu opune nici o rezistență chestiunii, refuză din start orice înflăcărare, e contra-pasională, telurică, resemnată.  Tocmai lipsa de resemnare face din don Juan un personaj romantic, un damnat și nu un erou negativ.  El nu vrea să accepte că nu există dragoste, el recidivează în mod tragic, ne-naiv, într-un act repetitiv de reconstituire interioară a prospețimii și elanurilor eruptive ale stării de îndrăgostit care, știm cu toții, sunt cel mai greu de refăcut după două, trei morți și renașteri ale sentimentului.  Oboseala care ne ajunge cu timpul este cel mai greu de dovedit opozant.  Suflul vital al lui Don Juan este captat eroic dintr-o luptă îndârjită cu degradarea și plictisiul și astenia prin simplul fapt că apetitul său estetic (care e amoros) e inepuizabil.

De ce este un erou negativ Don Juan? Pentru că e invidiat și pentru că sfidează legile, normele și tabuurile mundane.

Eu îl văd ca personaj tragic.  Încearcă să se desprindă de limitele și normele mundane, înflăcărările sale au ceva din zborul lui Icar, e un damnat romantic.

Să luăm în calcul celelalte posibilități. Să zicem că nu era un seducător, ci, dimpotrivă, un ins narcisic autocentrat care le vorbea damelor doar despre realizările lui, despre cât e el de deștept și de capabil, despre dorințele și aspirațiile lui și nu despre frumusețea lor. Care ar fi fost consecința? Ar fi fost disprețuit, rejectat și ocolit.  Să presupunem că ar fi fost ”bărbat de casă”. Ar fi fost rapid subpapucit și transformat într-o mașină de împlinit dorințe inutile și de plătit frustrări.  Iar dacă ar fi fost un golan ordinar, care spunea:  aș putea dori o femeie din cinci, ar fi fost alungat cu roșii stricate. Ce îi dăruiește un bărbat de regulă unei femei în plan erotic? Dorința lui, desigur. Altceva ce? Dar mesajul prădătorului fără perdea este: vrei să te consum? să te simți ultimul om pentru plăcerea mea de răsfățat care nu are nimic de dăruit?

Don Juan era un estet, un tip subtil și un fin cunoscător al psihologiei sexuale feminine. Ceea ce le face pe femei să sufere nu e atât faptul că nu sunt unicele, cât faptul că nu le e valorizată unicitatea, sentimentul de a fi obiectificate.

Realitatea a dovedit că sunt automat plasate într-o scară a măgarilor în sinea bărbatului, dacă e frivol. El nu se poate abține să ierarhizeze.  Ce refuză ele este comparația cu altele.  Nu vor să fie în competiție. Vor să fie dorite pentru ce le face unice.  Vor, desigur, împlinire și liniște. Competiția e o tensiune, o sursă de agitație. Nu ar face crize de dezgust (nu sunt de gelozie ci de repulsie!) dacă nu s-ar simți comparate și puse în inferioritate, dacă nu ar ști, ca pe vremuri în haremuri, că există o ”preferată” a sultanului. Rezultatul e că, dacă au demnitate, se retrag din respectivele ”afaceri amoroase”, scârbite.

 Seducția nu e doar estetică erotică e și e etică a libertinajului. E civilizare a barbariei.

După așa zisa ”emancipare” a contemporanilor, petențiile unor bărbați frizează grobianismul și tupeul de mare clasă. Mesajul este explicit: mă lași să te folosesc, deși nu dau doi bani pe tine și nu simt nici atracție, nici tandrețe, nici fascinație, nici pasiune, nimic?  Pot să mă culc cu tine într-o îngălare și blazare totală? Pot să fiu un parazit al sexualității tale?

Retorica actuală e monologul barbariei: Nu te iubesc, nu te doresc, nu însemni pentru mine nimic, cu alte cuvinte îți refuz plăcerea de a crede că te valorizez cumva.

Ideea de relație sexuală experimentală sau arbitrară ascunde, ipocrit , ceea ce se cheamă consumerism sexual.  Orice partener poate deveni ideal pentru oricare altul dacă există atracție și dorință și sentimente la mijloc. ”Experimentul” e un eufemism pentru promiscuitate pe care de regulă îl pretind ne-donjuanii actuali femeilor.

Să fii don Juan nu e ușor. El e un poet al sexualității, un fin psiholog și un amorez onest, în fiecare episod  în parte. Cazurile expuse mai sus sunt ale unor troglodiți din domeniu. Sunt două aspecte ale pasiunii: intensitatea dorinței și dedicația, fidelitatea. Pentru ca actul erotic să fie împlinit e suficient să fie activ primul criteriu.   Nu poți seduce o femeie decât prin dorință onestă, prin focalizarea atenței asupra farmecului și atuurilor ei feminine. Don Juan nu eșua decât în partea cu devoțiunea.

Cei care practică amorul liber  resimt și ei unde de atracție diferite, mai intense, mai slabe față de partenerii diverși, dar nu recunosc pentru că asta ar însemna să admită că anarhia sexuală pe care o revendică e impracticabilă.   Există ierarhii între sentimente, senzații, stări, dorințe, atașamente și nimănui nu îi convine să știe că e ultimul pe listă.

Don Juan practica magistrat anarhia prin actul îndrăgostirii. Fiecare dragoste e unică și irepetabilă.

Cea mai nesuferită și neatractivă și mai amărâtă femeie ar prefera să fie iubita unui cocoșat nesuferit și sărman decât lada de gunoi a unui nabab sexual dotat cu harem, pentru că orice ființă umană preferă să fie valorizată și ocrotită și centrul atenției. NU e nimic ne-natural sau rușinos sau demn de schimbat la asta.

Ideea  recentă cum că ar exista relații închise și deschise e o pistă falsă de gândire. Orice relație e deschisă. Nimeni nu poate garanta că va iubi și dori un altul câte zile o avea, nimeni nu poate anticipa transforarea relației, a partenerului sau a propriei persoane. Legămintele sunt greu de ținut, oamenii se schimbă și nu pot avea viziunea a ce le rezervă viitorul. Orice relație e deschisă, dintotdeauna…

Ceea ce practică Don Juan este tot un fel de poligamie, dar una nobilă, generoasă care pune în valoare femeile.  Vrei să fii dorită, vrei să însemni ceva, vrei să ai șansa împlinirii erotice. Cine poate simți împlinire știind că nu e decât un accesoriu, că nu înseamnă nimic pentru cel căruia îi permite cea mai intimă și mai sensibilă formă de atingere? Doar grobienii, cei total desensibilizați, devianții pot aborda sexualitatea ca pe o activitate pur fiziologică. Sexul fără implicații estetice și sentimentale e o patologie. Orice ființă umană sănătoasă vrea să fie în centrul atenței cât timp e atinsă și se dăruiește, vrea să fie dorită cu adevărat și nu tratată ca înlocutioare de ceva mai bun.

Simulacrele sunt o insultă la adresa oricui, orice sex și orientare ar avea.

Simularea dorinței e un abuz. La un moment dat mi-a spus cineva că există un gen de ticălos care îi spune unei femei că e frumoasă doar ca să o facă să îi cedeze. Și eu am zis că nu e posibil, că nici una dintre noi nu poate fi fraierită așa. Ce numim noi dorință bărbătească e certitudinea că în ochii lui, în acel moment suntem irezistibile. Femeile sunt programate natural să detecteze această privire. Ea nu poate fi decât sinceră. Nu există orgasm și dăruire femeiască dacă în ochii bărbatului citește: ”nu e cine știe ce, dar merge o tură”.

E singura noastră defensivă, această abilitate de ne vedea reflectată în ochii bărbatului propria frumusețe.

 

 

 

 

Don Juan era onest. Pentru el femeia din brațele lui, în acele momente, era cea mai frumoasă.