Ploua mărunt în seara cu iz de nimic. După agitaţia unei zile pline de forţări pământeşti, acum ţineam între mâini, mâinile unei prietene care aştepta renaşterea. Mi le întinsese pentru că, neglăsuit,ochii mei i-au spus că am fost pe aceeaşi alee. Şi ne ziceam noi despre Phoenix, despre descompunerea menită să ne renască, despre câte toate trăite cu speranţa unei nedisimulate realiţăţi pe care am fi vrut să ne-o însuşim în perpetuare, despre oglinzi sparte din cauza hidoşeniei reliefate, despre noi, pierdutele în lupta cuceririi unor redute cedate, despre cum te faci luntre-punte să le arăţi rătaciţilor drumul spre casă, despre lumini stinse în adierea pe care am simţit-o furtună.
Oamenii sunt cuceritori. Îşi cuceresc plăcerile crezând că le sunt stăpâni autoritari, că-şi permit să le înfiereze, să le disciplineze. Găsesc reală permisiunea divină a tuturor lucrurilor, uitând continuarea : să nu te supună, să nu abuzezi, să nu uiţi că toate se iau cu mulţumire şi cucernicie. Călcând legi de Dumnezeu şi de om, ajung curând nişte vasali cu ochi supuşi, pierduţi într-un cântec ademenitor, pe acordurile căruia adormi încet şi sigur. Cei supuşi, dominaţi de vicii, oamenii vânduţi cu propria voie, nu mai devin. În cuşca supunerii, nu-i nici loc, nici timp îndurător, nici lumină pentru devenire. Ne înghesuim lângă ei, doară-doară reuşim să le deschidem ochii, să luminăm îndeajuns încât să-şi dorească regăsirea. Spaimele lor ne cuprind, le purtăm umbrele, îndoielile şi stăm pe linia întâi precum mielul jerfit pe vreascuri ude. Nu se întâmplă minuni în întuneric. Fotosinteza asta, are nevoie de lumină, de recunoaştere, de alegere pentru pasul afară din cuşca unei vieţi de vasal. Strâmt devine prea strâmt şi unul păşeşte afară. Nici chemările de dincolo de poartă, nici plansul unei oarbe iubiri, nici îmbierea unei altfel de existenţe nu au succes. Până te lămureşti pe deplin, eşti plin de răni, ars, devalorizat şi năuc. Dar ştii cum eşti? Liber. Atât de liber, încât poţi muri pentru a renaşte.
Ţin între mâini alte mâini. Mâinile ei îmi ard mâinile. Şi-i spun. Şi-mi spun. Renaşterea nu-i mereu poleită, emfazică şi nu apare ca o surpriză bine plănuită. Nu-i acompaniată de focuri de artificii şi n-are gust de miere. Nu-i un tren care apare la ora stabilită şi nu aduce un salvator străin. Singurul salvator eşti tu. Renaşterea începe precum viaţa. Dinăuntru. Renaşterea a început cu primul pas al ieşirii din lumea oamenilor-fiere. Cu glasul spart al renunţării. Cu plânsul de dor, de obişnuinţă, de gol, de schimbare, de nou. Cu şerveţetele mototolite grămezi la capătul patului, cu zile transformate-n nopţi după perdele trase, cu firave şi enervante raze de soare care-ţi invadează hibernarea, cu prima privire într-o oglindă. Ţie, ploconită-n starea asta, numai a renaştere nu-ţi sună. Sună a depresie, a renunţare la tine, la ceea ce-ţi era crez şi sens. Sună a laşitate şi a ieşire din lupta care poate cunoştea sorţi de izbândă. Sună ca o acuzare în faţa unui sinedriu care stă cu piatra deasupra ta, gata-gata să lovească. Sună a înfrângere prin capitulare, prin abandon, prin egoism. Ştii ce, poate suna a orice, din partea oricui, dar dacă nu sună a tine, a zâmbet şi a mulţumire, este o himeră! Şi atât!
Mi-a şoptit, privindu-mă în ochi, că-i vie. Ce bine! Ţi se întâmplă! Dinăuntru e zgomot. Zgomotul e mişcare. Mişcarea anunţă schimbare. Şi, Doamne, cât mai e binecuvântată schimbarea asta! De ce să mă opun? În trecut, am fost deja. Astăzi ne plouă peste mâini, dar focul continuă să-şi facă treaba. Focul care mistuie, curăţă şi lasă pământul tocmai bun de plantat cele verzi. Renaşterea.
Îi strâng mâinile. De sus,ninge usor. Cât timp am fost doar vii astăzi, cât timp ne-a plouat,mâinele renaşterii ne-a înconjurat. Focul şi-a desăvârşit lucrarea. Şi răni s-au cicatrizat. Inima, martora divină, e la locul ei. Sfârşit de zile dintr-un an. Fără bilanţ devastator şi regrete inutile. Fără acuze şi ranchiuni. Doar pasărea renăscută, cu aripile albe survolând un orizont pe care stă scris cu litere de foc: Mulţumesc. Pentru toată calea. Mulţumesc.
Să ne avem. Să ne rămânem. Să ne iubim.
„Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien, qu’on m’a fait
Ni le mal, tout ça m’est bien égal
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
C’est payé, balayé, oublié
Je me fous du passé”
Citiți și Oamenii se despart pentru că….