M-am trezit fix cu gândul acesta: „Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.” Îmi veneau cuvintele de parcă scrisesem eu, nu Pleşu. Îmi erau toate cunocute, unele din cărţi, altele din memoria vie a fiecărei zile.
Şi pentru că partea cea mai frumoasă a treziei este însăşi trezirea, mi-am dat seama că România este ţara unde nu se întâmplă nimic. Păi, vorba lui Voltaire, să ne definim termenii, apoi să-i dezvoltăm, ca să ne cunoaştem mai bine, cum spunea lupul din celebra poveste.
România, ţara asta în care Dumnezeu şi-a plimbat paşii prin Grădina Maicii Domnului, cum spun străbunii, e locul binecuvântat. Locul spre care trăgeau toţi conducătorii importanţi şi doritori de bogăţie ca la un fel de Arcadia, ca la un fel de El Dorado, că doar nu s-a numit ea degeaba Dacia Felix. Ce nu aveau românii de pe-aici? De toate aveau, şi mai ales apa, aerul, pământul şi focul care să ţină în viaţă Cosmosul acesta balcanic la care tânjeau toţi… şi aveau oameni curaţi la suflet cu drag de muncă şi de voie bună. Doar că, ce să vezi, nu le poţi avea niciodată pe toate, că pe aici nu umblă numai Dumnezeu, mai calcă şi Satana cu balele spurcate prin străchini de lut.
Aşa e şi acuma, după atâtea amar de lupte întru apărarea bunătăţii şi a frumuseţii ţării ăsteia pripăşite la mijloc de Rău şi Bun, vorba Poetului, avem de toate încă, doar că nu mai sunt ale noastre de niciunele. Nici măcar memoria noastră nu mai e a noastră, pentru că s-a topit cu focul în cenuşa din clepsidră şi a curs pe apa Sâmbetei… E locul în care nu se întâmplă nimic – motivul e simplu: pentru că vorba nu e întâmplare!!!!
Cu vorba nu poţi construi, nu poţi vindeca, nu poţi nici măcar ucide, aşa că ai noştri de acolo de sus, de dincolo de pătura plină de găuri cu care ne anemiază suflarea, vorbesc întruna, pălăvrăgesc întruna, schimbă graiul după cum bate vântul cine ştie din ce direcţie…. pentru că nu mai contează, de aceea… Norocul nostru e singurul acuma, acela de a auzi şi de a vorbi liber. Norocul nostru se numeşte acum Facebook şi, da, e locul unde nu se întâmplă nimic. Pentru că vorba nu ajunge unde trebuie, vorba nu doare când se vaietă şi dă de-a dreptul, să se frăgezească osul…
Nu se întâmplă nimic în ţara asta pentru că aceia care trăiesc în ea şi nu pe alăturea nu mai au parte de întâmplări, iar la nenorociri au devenit imuni. Ştiţi senzaţia aceea, când te loveşti în acelaşi loc, de la un moment dat nu mai simţi durerea, chiar te obişnuieşti atât de mult cu ea încât ajunge să-ţi lipsească. Şi capeţi încetul cu încetul senzaţia că nu ţi se mai poate întâmpla nimic rău. Când ţi s-a luat prma dată dreptul tău, ai tăcut şi-ai înghiţit în sec, căutând în tine puterea de a invoca o speranţă cât de mică din care să-ţi creşti tu singur un vrej pe care să te caţeri când îţi va fi ajuns apa peste cap. A doua oară, ai ascultat la cei de desupra capului tău, care-ţi spuneau să te sacrifici, pentru că doar tu poţi, cu sacrificiul tău, să faci ca ucrurile să se întâmple. Şi ele nu şi nu, au continuat să rămână nemişcate, într-o letargie de rugină pentru care nu există niciun fel de leac… Acum nu mai e vremea să pui mâna pe topor, fiindcă te-ai pervertit prea mult, ai obosit prea mult, ţi-ajunge lupta asta care se dă pe Facebook, acuma ştii că înjurătura nu mai umple puşcăriile şi e dreptul tău, că un singur drept mai ai, ca Eminescu: să vorbeşti sau să scrii, şi să mori. La pachet.
Nimic nu se întâmplă în ţara asta în afară de vorbe şi de moarte. Se poate vorbi în mii de feluri, din ce în ce mai agramat, din ce în ce mai nesofisticat, mai fără virgule sau punct, se poate vorbi eliptic, aluziv sau chiar metaforic, pentru că promisiunile sunt bule de săpun pe care cineva le scrie doar cu semnul exclamării, fără a şti că undeva, ele sunt biete semne de întrebare, şi acelea – coloane vertebrale frânte sub povara necredinţei! Avem de toate cuvintele, calde, blânde, pisicite, va fi bine, se va face, „proiecte” – oh, cuvântul acesta atât de plin de miez, de semnificaţii, auziţi cum sună pro-iec-te, abia se lasă despărţit în silabe, acest cuvânt atoatecuprinzător, cuvântul-minune, cuvântul-balsam, cuvântul care ţine loc de orice realitate, cuvântul pe care însuşi Caragiale l-ar fi ridicat la nivelul cuvântului „moft” – pecete a vremii sale!!! Ne aruncăm în acest cuvânt de împrumut ca într-un colac de salvare care se pierde apoi prin aer, dezumflat ca un balon purtat de vânt…
Se poate vorbi în mii de feluri despre moarte, în mii de gânduri şi de speranţe, în sute de formule care mai de care mai eufemistice. Acolo unde nu se întâmplă nimic, se strâng toate cuvintele posibile şi fac sfat, care mai de care mai fardate şi mai sforăitoare. Iar din acelea mai modeste se face câte-o manta de ploaie, să se mire proştii. În lumea asta a cuvintelor şi a lipsei de întâmplări, golul e stăpân. E vremea în care, vorba poetului, „niciodată golul n-a sunat mai tare”. Funcţia începe să ţină loc de imagine care ascunde putregaiul şi non-valoarea şi se ţine cu vorbe, pe bani.
România e ţara oamenilor-de-cauciuc care stăpânesc peste oamenii-de-mucava. România e ţara Cuvântului care adorme conştiinţa şi hrăneşte defuncta speranţă abandonată la pragul zilei de mâine, e ţara în care orice vrei să faci, ai nevoie de multe cuvinte care, în final, duc la acelaşi lucru: lipsa întâmplării. În drumul acesta anevoios dintre cuvânt şi întâmplare nu mai stă Dumnezeu, ci un nu-ştiu-cine care se hrăneşte cu tăcerea şi nesperanţa celor mulţi.
Şi atunci, desigur că veţi întreba, ce e de făcut? Dar de ce să vă spun eu ceva, când cuvintele mele sunt piatră de moară? Alegeţi voi un altul, pe care să-l credeţi când vă va spune că va fi bine şi că se va face…. România este locul în care munca celor mulţi hrăneşte cuvintele celor preocupaţi să născocească poveşti nemuritoare. Cam asta e singura întâmplare, nu-i aşa?
Între timp, a venit o nouă primăvară, mai avem privirea cu care să ne bucurăm de flori, fete, filme, de iarba care creşte şi de ciripitul păsărilor…
