ziua i se strecura pe sub pijamaua masculină
cu dungulițe pofticioase
ca degetele agile ale iubitei din urmă
o nebună matinală
îi întorsese viața pe dos
cunoștea ea partea frumoasă
a lucrurilor, avea ea al enulea
simț special
magnetic
nicio pilitură din sufletul lui
nu-i rezistase
până când se
înspăimântase brusc,
ca un prost monumental
împătimit în instalații de hârtie
reciclată și alte
plasticuri inofensive, dar țipător
colorate.
avea să se lase în curând
seara
și-o linie continuă se va fi lungit deja
peste dungulițele pofticioase
obstinând flăcării
ceara.
foto tumblr.com
Citește și fără suflare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
