Cred că fiecare om are veacul lui de singurătate, sau chiar mai multe, depinde câte a așteptat de la viață. Orașul meu are un veac de singurătate și țara mea a trecut și ea, cum a putut, prin veacuri de singurătate. Omenirea și-a consumat mocnit singurătatea câteva secole, mai precis 21, și încă socotește. Nu ne putem imagina în afara lumii, cum nu ne putem concepe existența fără singurătate. Cine n-a simțit niciodată senzația aceasta, ori blufează, ori e în afara realității. De fapt, suntem așa de la naștere, înzestrați cu un singur suflet și cu o singură inimă, dar ele își caută perpetuu jumătatea aruncată în lume. Când o găsește, se numește fericire, când nu, ignoranță sau nenoroc. Sau poate că există doar impresia că există un suflet pereche – să nu uităm că fiecare din oamenii pe care îi întâlnim, are, la rândul lui, un alt suflet pereche. Deh, complicat, nu-i așa?

În orice caz, suntem tovarăși cu solitudinea, fie că (o) recunoaștem sau nu.

O carte despre singurătate împlinește cincizeci de ani de când umblă prin lume, transformând povestea familiei Buendia și a satului Macondo într-o legendă modernă despre condiția omului însuși, așa cum se vede el din perspectiva unui scriitor genial: Gabriel Garcia Márquez (6 martie 1927, Aracataca, Columbia –  17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic), autorul columbian laureat al Premiului Nobel în 1982, face istorie în literatura universală a tuturor vremurilor cu o scriere care va revoluționa însăși esența ficțiunii, demonstrându-i capacitatea extraordinară de a face concurență realității, servindu-se de coordonatele ei atemporale. Odată cu ”Un veac de singurătate”, vândută în peste 50 de milioane de exemplare, aflată în topul celor mai traduse cărți în limba spaniolă (35 de limbi) și a lecturilor preferate de personalitățile de seamă de pe mapamond, se naște un nou curent literar – realismul magic – care devine, în scurt timp, ”un fenomen cultural internațional”, suscitând interesul nu doar al criticilor și al teoreticienilor literari, cât mai ales al unor prozatori care vor face din această formulă estetică un stil literar: Jorge Luis Borges, Machado de Assis, Juan Rulfo, Mario Vargas Llosa, Isabel Allende, Toni Morrison, Salman Rushdie sau Junot Díaz – ca să amintim doar câțiva dintre ei.

Cum s-a născut, de fapt, această capodoperă care va face revoluție în istoria culturală a umanității, înfățișând, cu mijloacele supranaturalului perfect integrat în structura interioară a realității însăși, că omenirea e capabilă să o ia mereu de la capăt într-o formulă inedită, atâta timp cât iluziile ei vor rămâne nespulberate? Care au fost resorturile interioare din care s-a desăvârșit și care este, în fond, mesajul ei ultim?

Utopie idealizată a Lumii, cartea esențializează, în subtextul ei simbolic, aspirațiile dintotdeauna ale ființei umane, fiind, în același timp, o alegorie a căutării fericirii, țelul suprem, a înțelegerii morții în imanența ei, o reconsiderare actualizată a alterității și în același timp a libertății și a individualității oamenilor, cu alte cuvinte, o ipostază artistică a condiției umane în perpetua ei odisee existențială, animată de lupta contra Timpului distrugător, principalul său inamic: ”La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic şi nu se va întâmpla niciodată nimic. Satul acesta este un sat fericit.”, spune scriitorul, convins că fericirea există, chiar dacă pare un ideal greu de atins. Retras în liniștea reședinței din Mexico City, în lunile de vară ale lui 1960, Márquez fumează enorm și, în visele sale eterice, ”inventează literatură”, după cum mărturisește.

Pe un perete, harta unui oraș din Carraibe, Macondo, se populează încetul cu încetul, antrenând amintirile din copilărie ale autorului, cu membri ai familiei Buendía, care întemeiază aici o Lume nouă, croită după imaginea unei Americi Latine mitizate. Ca și Colonelul Aureliano, eroul civilizator, scriitorul muncește până la epuizare (timp de 18 luni), dând viață celor șapte generații care se vor perinda prin fața cititorilor într-un adevărat marș, nesfârșit, al regenerării civilizațiilor, într-un timp simbolic de 100 de ani. Cum se perindă epocile în această geografie mitică și psihologică? ”Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvară trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.”, ne spune scriitorul cu un glas amar, pe care nu i l-am fi bănuit citindu-i cărțile, conștient de efectele pe care timpul le are asupra ființei umane, incapabilă să îi strunească trecerea. Unde se află omul în această ecuație temporală, altundeva decât în postura celui care contemplă cu gravitate întâmplările vieții, încadrându-le în tiparul unei viziuni mai degrabă pesimiste, care nu admite niciun fel de arbitrariu.

Nu ne rămâne decât să asistăm neputincioși la zvârcolirile vremurilor, pentru că ”Omul nu moare când ar trebui să moară, ci atunci când poate.”, singura libertate fiind aceea de a aștepta, cu o fatidică răbdare, capriciile unui destin implacabil. Temaă recurentă de altfel în literatura sa, dacă ne gândim și la ”Dragoste în vremea holerei”, romanul în care iubirea și timpul se regăsesc  într-un conflict dramatic, până la momentul în care, chiar dacă e pentru o scurtă perioadă, cei care se iubesc reușesc să spulbere orice mit al inconsistenței și al efemerității dragostei.

Lecția lui Gabriel Garcia Marquez e simplă: omenirea nu va dispărea niciodată, chiar dacă poartă pe umeri povara singurătății ei metafizice. Oamenii creează legături prin credința lor în ceea ce dă eternitate existenței, iar timpul salvează pe spirala lui nesfârșită și în continuă dinamică idealurile celor care știu să construiască, asemenea Demiurgului. Unitatea în diversitate a acestor infinite lumi interioare care se regăsesc în imaginea emblematică a  Lumii – concrete, dar și ficționale – o asigură felul în care gândim și reflectăm prin simțurile noastre bucuria de a trăi. Iar pentru cei pesimiști, un mesaj mai mult decât grăitor: forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.

Citiți și despre ecranizări ale romanelor lui Marquez în continuarea articolului pe Catchy.ro.