„Am fugit de ruşi, mai sus de Vaideeni. Eram cu surorile, cu mama şi mătuşa. Nemţii fuseseră rezonabili. Dar legendele celor care veniseră cu Balalaica erau înfiorătoare. Noroc că nu au stat mult ruşii. Noi eram sus, la o stână, prin cheile Cernei. Eram mic, dar ştiam ce înseamnă să mănânci atât cât trebuie şi să nu emiţi pretenţii. Mama era o făptură pe care doar Dumnezeul Frumos o putea creiona”, spune Damian Ureche într-una din mărturisirile sale.
Poetul Banatului, cum i s-a mai spus, era copilul uscăţiv, plin de pistrui, care, în clasele primare, l-a convins pe dascălul din sat că este musai să meargă mai departe. Pe dealuri când mergea cu vitele la păscut, îi plăcea să asculte greierii, să simtă „primăvara cum geme sub pământ şi cum se ridică precum o lavă verde prin copaci, prin păpădii, prin cocărăii din Rugetu”.
Damian Ureche scrie din clasa a doua primele catrene. Aşa a pierdut odată gâştele. Sau, mă rog, a venit cu altele. Plecase la pârâu cu ele, dar zăvoiul plin de anini, spune Damian, l-a vrăjit. Parcă se aşteptau ielele să iasă într-un dans nupţial. A scris cel mai frumos poem. În timp ce războiul trimitea oameni în lumea lui Hades. Apoi a nu a mai găsit gâştele. A plecat speriat spre casă şi, fericit, a identificat un cârd de 20 de gâşte. Pe care le-a grăbit spre casă. Nu erau ale lui. Ale lui Damian stăteau de mult în ogradă, cu capul îndesat sub aripă.
Damian s-a născut la Rugetu, Slătioara, la 2 septembrie 1935 și a încetat din viață la Timișoara, la 20 septembrie 1994. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1967. După studiile primare săvârșite în satul natal, urmează Liceul Moise Nicoară din Arad și Liceul C.D. Loga.” Citește continuarea articolului sursă aici.
General de fluturi
lui Nichita Stănescu
De unde nori de lacrimi să adun
Arzând pe lira mea, nefericita,
Când iarna stinge, fără să se-ntrebe,
Un general de fluturi ca Nichita.
Poetul s-a mutat în necuvinte,
Un viscol uneori ne bea ursita,
Așa cum ninge cu zăpadă neagră
Pe-un general de fluturi ca Nichita.
Riscul poetului
Se clatină clopotnița luminii
Și pașii-s refuzați de munții răi,
Iar până mâine m-arestează crinii
Că am tânjit prea mult la sânii tăi.
Chiar sânii tăi lipsiți de libertate
Sunt revoltați și sar din închisori,
Dar ce pirat n-ar vrea să-mi fie frate,
Când ar vedea asemenea comori?
Ori sunt ai tăi, ori sunt ai nimănuia,
Dar ca să-i văd mai des aș cugeta
Să cer azil politic la gutuia
Ce arde peste cărți în casa ta!
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
