Mi-au trebuit patru ani să pictez ca Rafael, dar o viață întreagă să pictez ca un copil.

Picasso

Rafael (Raffaello Sanzio da Urbino) (1483 – 6 aprilie 1520), renumit pictor italian, admirat pentru picturile sale rafinate, reprezintă întruchiparea grațiosului în artele plastice. Dacă ”Pictorul este ochiul lumii.”, după cum spunea Otto Dix, pictor german, atunci picturile lui Rafael sunt imaginea perfectă a unei lumi scăldate în lumina frumuseții pure, eterice, aproape intangibile.

”Mult mai mare este spaţiul graţiosului în domeniul pictural. Lucrul acesta îşi are temeiul său adânc: graţiosul se mişcă în câmpul sensibilului; oricare ar fi valorile care stau în spatele lui ca fundament, graţiosul însuşi este în întregime legat de apariţie, pictura însă sesizează totul direct pe latura sensibil-vizuală. Ea poate fixa orice expresie a feţei, chiar cea mai trecătoare, şi poate face să apară într-însa tot ce se poate oglindi în trăsături omeneşti. În acelaşi timp, ceea ce constituie graţia nu este atât acest interior uman, cât jocul sensibil al formelor şi al culorilor înseşi şi potenţialul lor de apariţie ca atare.” (N. Hartmann, Statutul valoric şi categorial al graţiosului)

Perfecțiunea sa în formă și tehnică este considerată un ideal pentru alți pictori, motiv pentru care a devenit cunoscut drept „Prințul Pictorilor”. El a fost remarcat și pentru capacitatea sa de a transmite măreție, frumusețe și perfecțiune. Împreună cu Michelangelo și Leonardo da Vinci, Rafael alcătuiește marea trinitate a perioadei de vârf a  Renașterii.

Arderea aceasta a mea nici mările nici fluviile nu ar putea-o stinge, dar nu mă sperii, pentru că focul acesta îmi face mult bine, cu cât mai tare ard cu-atât mai mare mi-e dorinţa.

Rafael s-a născut în 6 aprilie 1483, în orașul Urbino (zona Marches) din Italia. Tatăl său a fost pictor de curte, iar Rafael i-a călcat pe urme, ajutându-l mereu, de copil, la diversele preocupări artistice. A câștigat o educație largă în arte, literatură și abilități sociale, având oportunitatea de a fi școlit de către profesori eminenți. La 11 ani a rămas orfan, iar tutorele său oficial a devenit Bartolomeo, care era preot.

În jurul anului 1500, la 17 ani, a intrat ucenic la atelierul pictorului Pietro Perugino. Rafael era priceput în învățarea de noi tehnici de pictură și capacitatea sa tehnică minunată a făcut ca în curând să se remarce prin reproducerea picturilor maestrului său. Reputația sa de artist talentat s-a răspândit rapid. Până în 1501, Rafael și-a cucerit stima și a câștigat lucrări importante, cum ar fi Mond de Crucifixion în 1503.

Începând cu 1504, Rafael a trăit în principal în Florența, care a fost un centru în plină dezvoltare al Renașterii. A făcut cunoștință cu Leonardo da Vinci și cu Michelangelo, cu care a aveut multe contradicții, dată fiind structura lor interioară foarte diferită. Învățăcel atent, a învățat mult inspirându-se din arta lor și a învățat rapid orice tehnici și stiluri noi.

De exemplu, a imitat adesea stilul lui Da Vinci de a picta figuri în formarea triunghiurilor. Rafael a devenit pictorul preeminent la Curtea Medici, dar, în 1508, Papa Iulius al II-lea, care era un iubitor al artelor și un protector al artiștilor, l-a chemat pe Rafael la Vatican și i-a dat slujbe importante. Papa Iulius al II-lea și-a dorit să vadă o renaștere artistică și să recreeze prestigiul Romei antice, cu toate că vremurile, războaiele și conducătorii i-au fost de multe ori împotrivă.

A fost o combinație profitabilă acest patronaj al Papei și al artiștilor de seamă ai Renașterii, în care Rafael și-a câștigat cu naturelețe un loc de frunte. Papa i-a cerut lui Rafael să decoreze o cameră din reședința sa și  a fost atât de impresionat de frescele lui Rafael, încât a scos alte fresce, astfel încât să poată avea mai mult spațiu pentru Rafael. Rafael a pictat figuri din Biblie și, de asemenea, personalități ale Antichității, cum ar fi faimoasa pictură Școala din Atena (frescă de 770×500 cm), care îi înfățișa pe Platon, Aristotel și alți filozofi. Opera sa, cunoscută în toată lumea, devenită copertă pe toate manualele de filosofie, a considerată un tribut al înaltei Renașteri adus culturii grecești antice. Rafael era, mai presus de toate, original, așa că i-a dat o notă contemporană, pictându-se într-un colț (purtând tichia neagră, în partea dreaptă a tabloului).

 Rafael a primit lucrări în același timp în care Michelangelo picta Capela Sixtină și, deși capela Sixtină a umbrit opera lui Rafael, picturile sale sunt încă considerate unele dintre cele mai bune din arta europeană. 

Moartea sa timpurie a fost nefericită și a rămas sub semnul întrebării… Personalitatea pictorului Rafael s-a remarcat prin farmecul său natural, veselia și stilul aritocratic, manierat, de a se purta. În comparație cu Michelangelo, Rafael era mult mai în largul lui în cercurile sociale,  neavând aceeași asprime care îl făcea nesuferit pe Michelangelo. A reușit să conducă un atelier mare fără scandaluri – contemporanii îi consemnează capacitatea de a elimina neînțelegerile și argumentele dintre pictori și patroni. Combinația dintre abilitățile politice, sociale și artistice a fost o combinație rară la Rafael, iar pictura lui este o copie fidelă a bogăției sale interioare.

Pictura lui Rafael este ocazional amintită și în comparație (inevitabilă) cu Da Vinci și Michelangelo – doi dintre cei mai talentați artiști din istorie, dar el a reușit, pe lângă cei doi titani, să devină o figură influentă în sine. S-ar putea să nu fi avut același geniu inventiv, dar a avut o grație supremă a picturii și a dăruirii artei sale. S-a concentrat pe o interpretare mai clasică a perfecțiunii, dar a fost influențat și de tradiția contemporană a Florenței. Era cunoscut pentru că folosea o tehnică de desenare brută a picturilor sale înainte de a începe pictura corect.

Raphael a fost și un arhitect remarcabil, un desenator talentat și, împreună cu Raimondi, tipograf al gravurilor sale.  Pe lângă faptul că era un mare pictor, Rafael a fost și un profesor cu vocație, care inspira colegilor săi standarde artistice înalte. A avut una dintre cele mai mari școli de artă din Roma, cu peste cincizeci de elevi, iar entuziasmul și talentul său au contribuit la transformarea școlii sale într-un loc foarte căutat de aspiranții la pictură.

Triumful Galateei” – 1514 – este una dintre cele mai importante picturi ale sale. În mitologia greacă, Galateea este fiica lui Poseidon, zeul mării. Nenorocirea de a-i fi fost hărăzită ciclopului Polifem este plătită de păstorul Acis, îndrăgostit de frumoasa nereidă, cu viața.
Rafael surprinde sublimul înălțării Galateei la spiritul divin, apoteoză a ființei, pictura sa câștigându-și, prin finețea detaliilor și forța expresiei omenești, un loc important în galeria picturilor renascentiste care evocă mărețul spirit clasic al Antichității.

Celebrul Vasari spunea despre Rafael:  „Deținătorii de daruri atât de rare și numeroase, precum s-au văzut la Rafaello da Urbino, nu sunt doar oameni, ci zei muritori.

Rafael Sanzio nu s-a căsătorit niciodată, deși a avut mai multe aventuri. S-a logodit în 1514 cu Maria Bibbiena, nepoata unui cardinal, dar se pare că și-a pierdut repede interesul și astfel nu s-a mai căsătorit niciodată. 

Raffaello Sanzio a murit de ziua lui. „… și-a încheiat cursul vieții în aceeași zi în care s-a născut...” Giorgio Vasari povestește în „Viețile celor mai renumiți…” că Rafael a fost un dar din Rai pentru talentul său imens, pentru măreția sa nemăsurată, pentru geniul său divin.

Cât de generos și plin de milă demonstrează cerul acumulând într-o singură persoană bogățiile infinite ale comorilor sale (…) s-a putut vedea clar în nu mai puțin excelent decât grațiosul Raffael Sanzio da Urbino. Care a fost înzestrat de natură…” 

Rafael de Urbino, a spus Vasari, „nu a trăit ca pictor, ci ca prinț”.

A murit la 6 aprilie 1570, la vârsta de numai 37 de ani (deși unii susțin că a murit la 33 sau 34 de ani). Există încă incertitudini cu privire la cauza morții, deși Vasari  a sugerat aceasta s-a că aceasta s-a datorat „excesului de iubire”. 

Rafael a lăsat în urmă o moștenire considerabilă și a fost celebrat și în timpul vieții sale și după aceea. A fost înmormântat în Panteonul din Roma, iar  inscripția lui Pietro Bembo de pe mormântul său ne spune că: „Aici se află acel faimos Rafael de care Natura se temea să fie cucerită în timp ce el a trăit și, când el a fost pe moarte, se temea să moară.

“Qui è quel Raffaello da cui,
fin che visse, MadreNatura temette
di essere superata da lui e quando morì temette di morire con lui.”

*****

Giorgio Vasari (n. 30 iulie 1511, Arezzo, Italia – d. 27 iunie 1574, Florența), pictor, arhitect și istoric de artă italian, devenit celebru prin lucrarea: „Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre” („Vite de’ più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a’ tempi nostri„, 1550 și 1568).
În anul 1554 se stabilește la Florența, invitat de ducele Cosimo I de’ Medici, care îl angajează pentru lucrări urbanistice și de arhitectură. Începe cu restructurarea vechiului palat („Palazzo Vecchio”), continuă apoi cu construcția clădirii administrative „Palazzo degli Uffizi”, care va fi terminată abia în 1580, după moartea sa, și care va deveni mai târziu faimoasa galerie de arte. În 1563 începe grandioasele lucrări de frescă pentru decorarea salonului „di Cinquecento” din Palazzo Vecchio, iar în 1565 trece la construirea așa zisului „Corridoio vasariano” („Coridorul vasarian”), care unește Palazzo Vecchio cu Palazzo Pitti, traversând râul Arno peste Ponte Vecchio, și care trebuia să servească ca posibilitate de refugiu pentru familia ducală în caz de necesitate.
În 1568 apare a doua ediție a operei sale capitale de istorie a artei „Vite de’ più eccellenti…”, îmbogățită cu noi materiale și care constituie până în zilele noastre o sursă indispensabilă de documentare în acest domeniu.
În anul 1570 a fost chemat la Roma de papa Pius al V-lea, unde a pictat trei capele din palatul Vaticanului: Capella di San Michele, San Pietro Martire și Santo Stefano. În 1573, prepară desenele pentru decorarea cupolei Domului din Florența, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi. În vârstă de 63 de ani, Giorgio Vasari moare în ziua de 27 iunie 1574 în Florența. Casa sa din Arezzo este astăzi un muzeu dedicat vieții și operei sale.