te-nvârt în paharul de coniac
ca pe-o durere ce se zbate sub piele
captivă de bună voie în cuiele unui regret
oval înrămat în năravu-mi hapsân
 de geometru insomniac.

ce-aromă înțepătoare
și ce vedere splendídă spre parc
doar în al nouălea cer amintirea
e o pisică verde
tolănită cuminte pe o sofa cu absurde
umerașe de catifea.

sau poate c-ar fi mai bine să te pot aduna,
așa cum devii, străvezie,
într-o sticluță curată
aruncată cu grație și uitată în rafturi
 stupefiate de farmacie.

cine să știe…

foto tumblr.com

Citește și doar timpul se scuză