Ningea cu fulgi mari.
Fantasme albe și misterioase se așezau pe drumuri și case, acoperind totul cu liniștea lor. Copacii își înălțau brațele goale spre un cer posomorât și indiferent la rugăciunea lor mută iar păsările nu mai știu ce să vă spun că făceau, că m-a lăsat inspirația. Zburau zgribulite și ele, ce naiba să facă iarna? Probabil căutau de mâncare, chiar n-am habar ce fac păsările în anotimpul ăsta. În fine, acum c-am scăpat cu bine de partea de introducere, să trec și la subiect.
Era prin decembrie 2005.
Forfotă mare pe străzi, prin magazine, că veneau sărbătorile. Aglomerație mare și pe la centrele copy-center, unde doctoranzi studioși își redactau ultimele capitole din teză. Păi da, că nu era ca acuma, că nu mai poți să iei nici măcar trei, patru sute de pagini fără note de subsol. Pe vremea aia se rezolva treaba direct la xerox. Nici nu se pomenea să te deranjeze careva cu detalii dintr-astea, să stea mai apoi bietul ministru săracul, la cât era el de aglomerat, să-i facă scăpați de asemenea nedreptăți.
(Numa un pic, vă rog, că-mi sună telefonul. Da, bună ziua! A, domnu’ Sorin? Vai de mine, da ce surpri… V-ascult! Sigur! Dacă scriu de dumneavoastră? Nu, dar cum puteți să credeți că eu aș… Extraordinar totuși! Da de unde știți? Am înțeles, aveți prieteni la Academia de Informații. Vă asigur că nu… Nu, adică era ceva cu Crăciunul, absolut inofensiv, amintiri de-ale mele de pe când eram la… Unde o să predau dacă mai zic ceva de dumneavoastră? Nu știu. A, ok. Am înțeles. La Vladivostock, Am reținut. Să știți că nu am vrut să… Na, că mi-a închis.)
Vă rog să mă scuzați.
Urări tradiționale de sărbători.
Deci cum vă spuneam, nu era ca acuma când trebuie să se dea ministrul peste cap să-i scape pe ăștia care plagiază. Lucrurile erau pe atunci frumoase și simple. Prin școli era bine și frumos, încă nu învățaseră elevii că pot pune filmulețe pe youtube, bacalaureatul se lua pe bază de farmec personal, iar ministrul Hârdău se jura că anul trecut erau mai mulți bani decât anul viitor.

Iarnă în apropierea sărbătorii de Crăciun

Eu îmi duceam crucea didactică într-o școală undeva pe malul Prutului. Eram debutant. Stăteam în gazdă la tanti Maria Ursăchița, o bătrânică din sat, iar la sfârșit de săptămână, dacă nu era drumul înfundat de nămeți, mă întorceam la Iași. Nu duceam grija banilor pe motiv că nu-i aveam deci n-avea rost să mă stresez cu lichidități, conturi în bancă sau investiții în imobiliare. Salariul meu avea calitatea extraordinară de a se evapora înainte de a-l lua, printr-un fenomen chimic pe care l-am aprofundat în toți anii ăștia de când sunt profesor. Dar eram fericit. Nu-mi băteam capul cu portofele, că nu aveam ce să pun în ele și nu pierdeam timpul cu număratul banilor decât dacă voiam să-l număr pe unu de două ori. Uneori e distractiv, să știți, puteți încerca!
Eram și avantajat din punct de vedere al fizicului, alura mea fiind una slim fit și reușeam să încap cu succes între papornițele din microbuzul de pe ruta Huși-Iași.
Tocmai intrasem în vacanță. Mă pregăteam să-mi strâng catrafusele și să mă întorc la Iași, rugându-mă la bunul Dumnezeu să mă ierte pentru ateismul meu, măcar de data asta, și să-mi găsească o mașină care să mă scoată la șosea. Erau totuși vreo opt kilometri și afară era un frig ca-n romanele de dragoste ale lui Alexandr Soljenițîn.
N-aveam mare lucru de strâns. Vreo două cămăși, mă rog, singurele mele cămăși, vreo două tricouri, ați înțeles, și astea erau singurele pe care le aveam, niște cărți și fixativul de păr. Aicea să mă scuzați. Vântul avea voie să-mi bată numa prin buzunare. Părul trebuia să-mi stea ca-n filmele cu De Niro.
Cum făceam eu ultimele pregătiri, o văd pe tanti Maria că-mi intră în cameră.
Dom profesor, da’ gata, plecați?
Păi, cam da, poate găsesc și eu o mașină până la Iași.
Păi și de sărbători ce faceți?
Păi, nu mare lucru, mai am vreo două examene, stau și învăț.
Nu se poate, zice Maria.
Ce nu se poate, mătușă, întreb panicat. Ți-am spus, am de învățat, nu merg nicăieri, am treabă.
Da, dom profesor. Da’ cum să te las să pleci de la casa mea, așa, cu mâna goală?
Am rămas trăsnit. Prima dată nici nu am înțeles la ce se referea. Nu mai știu cât îi dădeam eu pe lună dar, mă rog, nu era cine știe ce. Nici nu aș fi avut de unde să-i dau dacă-mi cerea mai mult că de unde să-i dau? Îmi făcea și mâncare. Pentru asta, eu o mai ajutam prin curte, mai tăiam lemne pentru foc, mai aduceam o găleată de apă. Chiar ne-am înțeles de minune. Seara o mai apuca povestitul.
Avea tanti Maria un har la a relata tot felul de trăsnăi și de amintiri din viața ei că râdeam cu mâinile pe burtă de la câte o istorioară de-a ei. Uneori, mă simțeam chiar vinovat. Casă și masă pe banii ăia… Îi mai aduceam eu câte o ciocolată sau un pachet de cafea de la Iași, dar asta numa când îmi permitea bugetul. Și, de obicei, nu-mi prea permitea.
În iarna aceea de decembrie 2005, tanti Maria mi-a spus hotărâtă să stau locului că are oleacă de treabă cu rucsacul meu. Fără comentarii, dom profesor, că mă supăr. Și fără multă vorbă, mi l-a luat și l-a dus în bucătărie. A pus în el un săculteț de făină de porumb, niște brânză, smântână, o sticlă de vin, o gâscă pe care o tăiase în dimineața aia, niște nuci și-un platou de prăjituri făcute de ea cu o seară înainte.
Mi-au dat lacrimile.
Tanti Maria, dar chiar nu trebuie să vă deranjați, vă rog din suflet, nu e nevoie, dom profesor, îți rup picioarele dacă mai comentezi, taci din gură și le iei cu tine la Iași. Da’ doar n-ai să pleci de la casa mea cu mâna goală, doamne ferește, un suflet am. Nu am, păcatele mele, mai mult să îți dau, da știi vorba aceea… La vreme de secetă, îi bună și ploaia cu gheață!
Asta era una din zicalele ei preferate.
Am îmbrățișat-o, i-am urat sărbători fericite, să ai grijă de matale, tanti Maria! În ianuarie mă întorc. Vezi să nu uiți să-ți iei pastilele alea și să nu stai în frig. Avea reumatism și se mai plângea câteodată de dureri de șale. Acuș mă întorc și o să stăm iar seara la povești cum mai stăm noi câteodată, i-am spus. Și am plecat.
M-a petrecut până la poartă și mi-a făcut cu mâna până am ieșit de pe uliță.
Ningea cu fulgi mari.
Fantasme albe și misterioase se așezau pe drumuri și case, acoperind totul cu liniștea lor. Copacii își înălțau brațele goale spre un cer posomorât și indiferent la rugăciunea lor mută iar eu mă întorceam acasă, la Iași.
Mergeam încet. Aveam în rucsac două cămăși. Câteva tricouri. Niște cărți.
Și o lecție despre generozitate și omenie, care cântărea mai mult decât orice am mai văzut eu vreodată de când sunt profesor.
Crăciun fericit, tanti Maria, oriunde te-ai afla!