Aleksandr Soljeniţîn (în rusă Алекса́ндр Иса́евич Солжени́цын, născut în , Kislovodsk, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, decedat la , Moscova, Rusia) e unul din scriitorii exponențiali ai unei epoci și ai unei categorii sociale, demonstrând prin opera sa că literatura are un moralizator implicit, ea fiind aptă, prin resursele intrinseci, să producă schimbări în structura indivizilor și a societății.

Toţi scriitorii care au vorbit despre închisoare fără să fi trecut prin ea s-au simţit obligaţi să-şi arate simpatia faţă de deţinuţi şi să blesteme închisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: Binecuvântată fii, închisoare, binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!” (Memorii)

Născut în plin război civil, acest poeta vates și-a asumat plenar sarcina de a face lumină în conștiința abrutizată de război a unei lumi aflată în continuă degradare datorită schimbărilor de mentalitate și a regimurilor politice corupte, devenind, prin scrierile sale ) dintre care cele mai importante sunt Arhipelagul Gulag, Zahar-Kalita, O întâmplare în gara Krecetovka, Gospodăria Matrionei, În folosul cauzei, Pavilionul Canceroșilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici) un scriitor exponențial.

Piatra de moară a KGB-ului nu înceta să mă zdrobească – dar mă obişnuisem; acum i s-a alăturat (şi nu pentru prima oară) piatra de moară a Occidentului şi amândouă mă macină! Cum să trăiesc aici? În toate problemele de afaceri, de finanţe şi de organizare ajung în impas, înregistrez pierderi, apar complicaţii de nerezolvat, astfel că, în unele momente, mă cuprinde disperarea: parcă mi-am pierdut raţiunea, m-am dezobişnuit să acţionez, fac numai greşeli. Cât de lucid eram în Est şi cât de orb sunt aici. Cum să mă descurc în acest păienjeniş de reguli şi legi?” (Ca bobul între pietrele de moară)

Om al adevărurilor absolute, conștiință ferventă a Rusiei ale cărei idealuri le întruchipează, îndură cu stoicism experiența grotescă a carcerei, pe care o va converti în literatură autentică, transfiguratoare.

 

Pentru „Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești” –  în 1970 i se decernează Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm. Pentru că-i era teamă că nu i se va permite să se întoarcă în ţară, că va trebui să stea departe de Rusia. Abia în 1975, după o altă perioadă de încarcerare, va intra în posesia distincției.

”Mi-a fost dat ca, din anii petrecuţi în închisoare, să duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi, din această cauză, eram crud‚ îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În cele mai rele momente ale mele, eram convins că fac bine şi mă acopeream complet cu argumente sistematice. Şi numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simţit înlăuntrul meu primele semne ale binelui.”