Aleksandr Soljeniţîn (în rusă Алекса́ндр Иса́евич Солжени́цын, născut în , Kislovodsk, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, decedat la , Moscova, Rusia) e unul din scriitorii exponențiali ai unei epoci și ai unei categorii sociale, demonstrând prin opera sa că literatura are un moralizator implicit, ea fiind aptă, prin resursele intrinseci, să producă schimbări în structura indivizilor și a societății.

„Toţi scriitorii care au vorbit despre închisoare fără să fi trecut prin ea s-au simţit obligaţi să-şi arate simpatia faţă de deţinuţi şi să blesteme închisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: Binecuvântată fii, închisoare, binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!” (Memorii)

Născut în plin război civil, acest poeta vates și-a asumat plenar sarcina de a face lumină în conștiința abrutizată de război a unei lumi aflată în continuă degradare datorită schimbărilor de mentalitate și a regimurilor politice corupte, devenind, prin scrierile sale ) dintre care cele mai importante sunt Arhipelagul Gulag, Zahar-Kalita, O întâmplare în gara Krecetovka, Gospodăria Matrionei, În folosul cauzei, Pavilionul Canceroșilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici) un scriitor exponențial.

„Piatra de moară a KGB-ului nu înceta să mă zdrobească – dar mă obişnuisem; acum i s-a alăturat (şi nu pentru prima oară) piatra de moară a Occidentului şi amândouă mă macină! Cum să trăiesc aici? În toate problemele de afaceri, de finanţe şi de organizare ajung în impas, înregistrez pierderi, apar complicaţii de nerezolvat, astfel că, în unele momente, mă cuprinde disperarea: parcă mi-am pierdut raţiunea, m-am dezobişnuit să acţionez, fac numai greşeli. Cât de lucid eram în Est şi cât de orb sunt aici. Cum să mă descurc în acest păienjeniş de reguli şi legi?” (Ca bobul între pietrele de moară)

Om al adevărurilor absolute, conștiință ferventă a Rusiei ale cărei idealuri le întruchipează, îndură cu stoicism experiența grotescă a carcerei, pe care o va converti în literatură autentică, transfiguratoare.

Pentru „Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești” – lui  Aleksandr Isayevich Solzhenitsyn (sic!) i se decernează în 1970 Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm. Probitatea morală este o valoare incontestabilă, care nu poate fi negociată. Cu orice preţ. Cazul rarissim al unui cetăţean care înţelege faptul că a asista pasiv la fărădelege, impostură, degradare umană este la fel de grav precum tăinuirea înseşi a faptei.

Finalul discursului său, redactat cu ocazia Nobelului și înaintat Academiei fără a fi susținut public, este grăitor:
”Cred că literatura universală are puterea de a ajuta omenirea în aceste vremuri tulburi, să se vadă așa cum este ea însăși, în ciuda îndoctrinărilor oamenilor și partidelor cu prejudecăți. Literatura universală are în puterea sa să transmită experiența condensată de la o țară la alta, astfel încât să încetăm să mai fim divizați și orbiți, să facem ca diferitele scale de valori să se potrivească, iar o națiune să învețe corect și concis adevărata istorie a alteia cu atâta putere de recunoaștere și conștientizare dureroasă cât a trăit ea însăși aceeași experiență, și astfel să fie scutită de repetarea acelorași greșeli crude. Și poate că, în astfel de condiții, noi, artiștii, vom fi capabili să cultivăm în noi înșine un câmp de viziune care să cuprindă TOATĂ LUMEA: în centru, observând, ca orice altă ființă umană, ceea ce se află în apropiere, iar la margini vom începe să atragem ceea ce se întâmplă în restul lumii. Și vom corela și vom observa proporțiile lumii.
Și cine, dacă nu scriitorii, ar trebui să judece – nu numai guvernele lor nereușite, (în unele state acesta este cel mai ușor mod de a-și câștiga pâinea, ocupația oricărui om care nu este leneș), ci și pe oamenii înșiși, în umilința lor lașă sau în slăbiciunea lor mulțumită de sine? Cine să judece sprinturile ușoare ale tinerilor și pe tinerii pirați care își flutură cuțitele?
Ni se va spune: ce poate face literatura împotriva atacului nemilos al violenței deschise? Dar să nu uităm că violența nu trăiește singură și nici nu este capabilă să trăiască singură: ea se împletește în mod necesar cu falsitatea. Între ele se află cea mai intimă, cea mai profundă dintre legăturile naturale. Violența își găsește singurul refugiu în minciună, minciuna își găsește singurul sprijin în violență. Orice om care a aclamat odată violența ca METODĂ trebuie să aleagă inexorabil falsitatea ca PRINCIPIU.
La nașterea sa, violența acționează în mod deschis și chiar cu mândrie. Dar de îndată ce devine puternică, ferm stabilită, ea simte rarefierea aerului din jurul ei și nu mai poate continua să existe fără să coboare într-o ceață de minciuni, îmbrăcându-le în vorbe dulci. Nu întotdeauna, nu neapărat, gâlceavă deschisă, mai des cere de la supușii săi doar un jurământ de credință față de minciună, doar complicitate la minciună.
Iar pasul simplu al unui om simplu și curajos este să nu participe la minciună, să nu susțină acțiuni false! Lăsați ca ACELA să intre în lume, lăsați-o chiar să domnească în lume – dar nu cu ajutorul meu. Dar scriitorii și artiștii pot realiza mai mult: ei pot CUMPĂRA FALSUL! În lupta cu falsitatea, arta a învins și învinge întotdeauna! În mod deschis, irefutabil pentru toată lumea! Falsitatea poate rezista la multe în această lume, dar nu și la artă.
Și imediat ce falsitatea va fi dispersată, goliciunea violenței va fi dezvăluită în toată urâțenia ei – și violența, decrepită, va cădea.
De aceea, prieteni, cred că suntem în măsură să ajutăm lumea în ceasul ei albicios. Nu invocând scuza că nu posedăm arme și nu renunțând la o viață frivolă – ci mergând la război!
Proverbele despre adevăr sunt foarte îndrăgite în limba rusă. Ele dau o expresie constantă și uneori izbitoare experienței naționale dure, deloc neglijabile: UN CUVÂNT DE ADEVĂR VA FI MAI GREU DECÂT ÎNTREAGA LUME.
Și tocmai aici, pe o fantezie imaginară, o încălcare a principiului conservării masei și energiei, îmi bazez atât propria activitate, cât și apelul meu către scriitorii din întreaga lume.”
Pentru că-i era teamă că nu i se va permite să se întoarcă în ţară, va trebui să stea departe de Rusia. Abia în 1975, după o altă perioadă de încarcerare, va intra în posesia distincției. La 27 mai 1994, Aleksandr Soljenițîn revine în țară, după un exil de 20 de ani.

”Mi-a fost dat ca, din anii petrecuţi în închisoare, să duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi, din această cauză, eram crud‚ îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În cele mai rele momente ale mele, eram convins că fac bine şi mă acopeream complet cu argumente sistematice. Şi numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simţit înlăuntrul meu primele semne ale binelui.”