Aleksandr Soljeniţîn (în rusă Алекса́ндр Иса́евич Солжени́цын, născut în , Kislovodsk, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, decedat la , Moscova, Rusia) e unul din scriitorii exponențiali ai unei epoci și ai unei categorii sociale, demonstrând prin opera sa că literatura are un moralizator implicit, ea fiind aptă, prin resursele intrinseci, să producă schimbări în structura indivizilor și a societății.
„Toţi scriitorii care au vorbit despre închisoare fără să fi trecut prin ea s-au simţit obligaţi să-şi arate simpatia faţă de deţinuţi şi să blesteme închisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: Binecuvântată fii, închisoare, binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!” (Memorii)
Născut în plin război civil, acest poeta vates și-a asumat plenar sarcina de a face lumină în conștiința abrutizată de război a unei lumi aflată în continuă degradare datorită schimbărilor de mentalitate și a regimurilor politice corupte, devenind, prin scrierile sale ) dintre care cele mai importante sunt Arhipelagul Gulag, Zahar-Kalita, O întâmplare în gara Krecetovka, Gospodăria Matrionei, În folosul cauzei, Pavilionul Canceroșilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici) un scriitor exponențial.
„Piatra de moară a KGB-ului nu înceta să mă zdrobească – dar mă obişnuisem; acum i s-a alăturat (şi nu pentru prima oară) piatra de moară a Occidentului şi amândouă mă macină! Cum să trăiesc aici? În toate problemele de afaceri, de finanţe şi de organizare ajung în impas, înregistrez pierderi, apar complicaţii de nerezolvat, astfel că, în unele momente, mă cuprinde disperarea: parcă mi-am pierdut raţiunea, m-am dezobişnuit să acţionez, fac numai greşeli. Cât de lucid eram în Est şi cât de orb sunt aici. Cum să mă descurc în acest păienjeniş de reguli şi legi?” (Ca bobul între pietrele de moară)
Om al adevărurilor absolute, conștiință ferventă a Rusiei ale cărei idealuri le întruchipează, îndură cu stoicism experiența grotescă a carcerei, pe care o va converti în literatură autentică, transfiguratoare.
Pentru „Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești” – lui Aleksandr Isayevich Solzhenitsyn (sic!) i se decernează în 1970 Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm. Probitatea morală este o valoare incontestabilă, care nu poate fi negociată. Cu orice preţ. Cazul rarissim al unui cetăţean care înţelege faptul că a asista pasiv la fărădelege, impostură, degradare umană este la fel de grav precum tăinuirea înseşi a faptei.
Și cine, dacă nu scriitorii, ar trebui să judece – nu numai guvernele lor nereușite, (în unele state acesta este cel mai ușor mod de a-și câștiga pâinea, ocupația oricărui om care nu este leneș), ci și pe oamenii înșiși, în umilința lor lașă sau în slăbiciunea lor mulțumită de sine? Cine să judece sprinturile ușoare ale tinerilor și pe tinerii pirați care își flutură cuțitele?
Ni se va spune: ce poate face literatura împotriva atacului nemilos al violenței deschise? Dar să nu uităm că violența nu trăiește singură și nici nu este capabilă să trăiască singură: ea se împletește în mod necesar cu falsitatea. Între ele se află cea mai intimă, cea mai profundă dintre legăturile naturale. Violența își găsește singurul refugiu în minciună, minciuna își găsește singurul sprijin în violență. Orice om care a aclamat odată violența ca METODĂ trebuie să aleagă inexorabil falsitatea ca PRINCIPIU.
Iar pasul simplu al unui om simplu și curajos este să nu participe la minciună, să nu susțină acțiuni false! Lăsați ca ACELA să intre în lume, lăsați-o chiar să domnească în lume – dar nu cu ajutorul meu. Dar scriitorii și artiștii pot realiza mai mult: ei pot CUMPĂRA FALSUL! În lupta cu falsitatea, arta a învins și învinge întotdeauna! În mod deschis, irefutabil pentru toată lumea! Falsitatea poate rezista la multe în această lume, dar nu și la artă.
Și imediat ce falsitatea va fi dispersată, goliciunea violenței va fi dezvăluită în toată urâțenia ei – și violența, decrepită, va cădea.
De aceea, prieteni, cred că suntem în măsură să ajutăm lumea în ceasul ei albicios. Nu invocând scuza că nu posedăm arme și nu renunțând la o viață frivolă – ci mergând la război!
Proverbele despre adevăr sunt foarte îndrăgite în limba rusă. Ele dau o expresie constantă și uneori izbitoare experienței naționale dure, deloc neglijabile: UN CUVÂNT DE ADEVĂR VA FI MAI GREU DECÂT ÎNTREAGA LUME.
Și tocmai aici, pe o fantezie imaginară, o încălcare a principiului conservării masei și energiei, îmi bazez atât propria activitate, cât și apelul meu către scriitorii din întreaga lume.”
”Mi-a fost dat ca, din anii petrecuţi în închisoare, să duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi, din această cauză, eram crud‚ îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În cele mai rele momente ale mele, eram convins că fac bine şi mă acopeream complet cu argumente sistematice. Şi numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simţit înlăuntrul meu primele semne ale binelui.”
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.