Conștiința produce reverberații.
Tehnica heraclitiană de a lăsa lucrurile să curgă și de a accepta simțirea așa cum accepți anotimpurile sau degradarea, e doar un panaceu în fața unor stări abisale provocate de conștiința sfârșitului.
Fără moarte și fără tragism nu exită nici dragoste.
Zeii sunt geloși pentru că nu pot simți voluptatea unei iubiri de muritor, greutatea și miza ei, desigur, spune un Ahile modern, care a citit deja Mitul lui Sisif al lui Camus.
Acest Sisif crede absurd, ca orice erou sau îndrăgostit, el speră fără speranță. Acel suflu vital, care e pură voluptate de a fi în viață, se metamorfozează în pasiune sau credință.
Erotismul e o forță universală, precum forța gravitațională sau elecromagnetică. Viața, care e opera ei, e sacră, mai presus de orice poruncă pe care limbajele conștiinței o pot postula.
Eu, una, sunt legată de miturile orfice care au cam fost ocultate și eradicate de monoteiști. Ideea câtorva gnostici cum că dragostea erotică și pasiunea ar avea ceva sacru a fost imediat taxată ca eretică la evrei și la creștini, la musulmani mai puțin.
Foarte interesantă această cufundare dionisiacă în infernul altuia, căci despre asta vorbim. Infernul e starea abisală în care se află căzut cel iubit. Dragostea erotică nu este posibilă decât în măsura în care ești capabil de așa ceva. Iubirea conjugală, consfințită (iată termenului lui Eliade) prin ritual nupțial religios – nunta – se ține prin puterea legăturii dintre miri și biserică, dar n-are nici o treabă cu pasiunea, e o legătură solară și asumată conștient. Dragostea erotică e pe alte coordonate, este mai degrabă una care are ”drac”din start, care stă sub semnul damnării pentru că ea nu e o alegere, ea nu te poate decât poseda, e un zeu care te alege și te chinuiește, e un destin.
Oamenii nu pot avea sentimentul soartei decât dacă au trecut printr-o asemenea nenorocire.
Nu i te poți sustrage. Dante nu alege să umble brambura pe coclaurii din infern, că așa crede el că e bine, nu e motivat de dorința de a fi pios, el nu poate trăi fără Beatrice, sufletul lui se îndreaptă magnetic înspre al ei. Dragostea erotică e o transă, e o predestinare, pasiunea e talaz, ea este corpul unei fericiri intangibile, dar care poate fi presimțită copleșitor, stă sub semnul excesului și al neputinței, al risipei și devoțiunii nepremeditate, al unor intensități și misturi care nu pot fi echivalate de nimic. E forma cea mai sălbatică a simțirii umane, una de neîmblânzit. Tocmai faptul că îndrăgostitul nu alege, că e posedat de dragoste, îl împinge în infern. El se simte legat prin soartă de sufletul celuilalt, ea e o fatalitate, apare mai degrabă ca blestem, ca lipsă sublimă de libertate. Tocmai de aceea gândirea scolastică, maniheistă, morala normativ-religioasă o resping. Strică toate socotelile teologale.
Dragostea are ceva brut, nebulos și arhaic în sensul ”păgân”, amestecă lumina dogoritoare cu întunericul cel mai tenebros, fiorii angoasei cu cei al volupății, durerea cu plăcerea, cruzimea cu tandrețea.
Gândirea iluminiștilor, care descinde din spiritul reformaților, și care a devenit a modernilor, apoi s-a preschimbat în cea a contemporanilor, a tot insistat să extragă durerea din natură, să despartă grâul de neghină, să îmblânzescă frigul și arșita, să vindece tot ce se putea, să prelugească viața artificial, să creeze spații de seră, în afară dar și înăuntrul ființei, să domesticească tot, să creeze tot mai multe zone de securitate și confort.
Pasiunea a fost, așadar, ”alungată din cetate”.
Coordonatele verticale, pe care se manifestă simțirea umană, cunosc doar grade de intensitate diferite, esențele implicate sunt aceleași.
Valorile, pe verticală, țin de rafinament, de concentrații optime sau de gradații subtile, de nuanțe. Năucitoarea diversitate a orizontalei produce neliniște și derută. Verticalele produc întâlniri și potriviri. Oamenii se (re)cunosc și întâlnesc nu în funcție de ce gândesc, ci de calitatea și calibrul simțirii. Întâlnirile nu sunt posibile altfel, cele mai multe contacte contingente sunt de fapt neîntâlniri.
De pasiune nu sunt capabili decât cei care pot îndura o anumită presiune interioară sau privitul de la o anumită înălțime și distanță, doruri mistuitoare, adâncimi tulburătoare. Deopotrivă pasiunea îngustează orizontul, ea impune, cum spuneam, o soartă, e o orbită care îi dă sufletului deopotrivă identitate clară, dar și gravitație. Desigur, ea nu e o alegere, e mai degrabă o anomalie în lumea de care s-au îngrijit atât de bine grădinarii ideologi să o mențină la orizontală, ca să nu se accidenteze nimeni căzând de pe schele.
Omul de rând suportă greu tensiunile, fie ele și pur raționale, darămite pe cele complexe. Dacă presiunea lor e mare, alege tranșant o formă sau alta de simplificare prin aducere la sol a tot ce îi provoacă vertij, el preferă să dea ”legi” anarhiei ca să îmblânzească haosul, preferă să fie doar ”logic” și să ignore ceea ce nu poate controla cu mintea, preferă să fie doar trăirist și să ignore ceea ce intelectul i-ar dezvălui, dezamăgitor… Sunt doar câteva exemple fugitive.
Pasiunea menține sufletul într-o tensiune dureroasă, Orfeu iubește viața cu imensă voluptate, dar asistă mereu la disoluția celor de care se atașează, frumusețea e eternă, dar formele prin care se perindă sunt muritoare. Chinul implicării în aceste condiții nu e ușor de îndurat. El e un estet cu gustul tragicului.
Pasiunea e o desfrânare, dar una cu rădăcini în sublimul estetic, nu în zburdălnicia divertismentului obscen.
Postmodernul-ortodox (în sensul de devotat ortodox spiritului vremurilor) duce spre orizontală totul pentru că nu suportă tensiunea. Reducționismul e în esență o orizontalizare, e actul de a transpune un fapt multidimensional într-un plan uni-dimensional.
Omul postmodern se consolează înainte de a suferi, profilactic, el legitimează primatul compromisului asupra idealului și se îneacă la mal, el trăiește o continuă insuficiență; încearcă să își satisfacă dorințele himeric, în acte compulsive prin care simulează sursele de împlinire, el duce totul în facil și se închipuie maestru al echilibrului, confundă tot ce se poate: controlul cu nepăsarea, dezmățul cu îngălarea, devoțiunea cu inerția, intensitatea îl sperie, temperaturile mari îl sperie, are rău de înălțime, de apă, de spații deschise, de spații închise, de întuneric, de lumină prea puternică, rău de natură, fie ea înconjurătoare sau proprie.
Citiți și despre Mircea Eliade
______________________________________________________
Imagine: Auguste Rodin – Orfeu și Euridice
