ocean la-ndemână
de ți-ai atins vreodat’ urechea de val
şi trează clipa-n beție
făcut-a din trecut
scurtcircuit cu ce va să vie,
atunci,
în biserici de spumă, vreun cantor,
scafandru cu ochelari de uimiri
întorşi către sine,
va fi desluşit cântul înecatelor violine
în cele adâncuri albite de dor.
şi-aşa, dragostea s-ar zidi ocean la-ndemână,
pe care noi, copilandrii-nfloriți
din istoviri extrauterine
de stele,
să plutim în derivă mirându-ne
când izbim fragil frunțile
de cer se bulucesc să-şi lipească
urechea leandrii.
foto arhiva personală
Citeşte şi o himalaye de sare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
