Fascinația americanilor pentru Lumea Veche a existat din timpuri vechi, așa se explică, probabil, și interesul lui Darren Star (creatorul seriei-cult „Sex and the City”) pentru Orașul Luminilor din serialului „Emily in Paris”. Persoane mai răutăcioase ar putea spune că e și o «scuză» pentru Lily Collins de a îmbrățișa stilul de viață parizian. Unii chiar își pun problema, cu gravitate, și încearcă să afle ce au făcut francezii pentru ‘a o merita pe Emily la Paris’ (Netflix). Serialul cu nuanțe de comedie romantică a devenit un vehicul artistic prin care Lily Collins să valseze în jurul Parisului îmbrăcată în ținute  fabuloase, refuzând să vorbească franceza, așteptându-se în mare parte să fie văzută și adorată pentru valoare ei (intrinsecă). Dacă este o metaforă a imperialismului american, atunci este una eficientă, dar dacă este doar o încercare de a înflori comedia romantică pentru epoca streaming-ului, atunci cade de pe tocurile ei super-înalte. Așadar, titulara seriei, Emily, o tinerică de 29 de ani, lucrează pentru o firmă de marketing din Chicago, până în momentul în care șefa ei, care urmează să se mute la Paris, rămâne însărcinată și transmite transferul european subordonatei sale. Problema și poanta cea mai bună de-a lungul sezonului este că Emily nu vorbește franceză, deși este convinsă că va supraviețui cu filosofia ei „fake it till you make it”. De fapt, ea supraviețuiește binișor și așteaptă ca toți cei din jurul ei să vorbească engleză, fără să întrebe dacă oamenii din Hexgon chiar cunosc această limbă.

Lily Collins Photo © Netflix

Bunăoară, acțiunea se derulează la Paris. Prima jumătate a serialului este o exorcizare a tuturor clișeelor ​​despre franțuji la care scenariștii se puteau gândi: Moulin Rouge, femei bogate, drapate în ținute haute-couture, care își lasă câinii mici să își facă nevoile pe stradă, fumat în lanț, vinuri fine la micul dejun, bărbați în costume scumpe care vorbesc liber despre sex, fripturi delicioase,  produse de patiserie decente și…mult dispreț pentru cultura americană. Numiți un stereotip franțuzesc și, în primele trei episoade, Emily nu numai că l-a întâlnit, dar a încercat să-l repare, să-l adapteze modului american. Uneori, un personaj secundar subliniază că acest lucru este rău, dar în mare parte, pur și simplu trece neobservat.

Credit: Stéphanie Branchu/Netflix

În fond, Emily reprezintă atracția serialului. Există o oarecare confuzie tonală cu privire la faptul că ea reprezintă un soi de gafă, fiind adesea lipsită de tact, dar mai toate femeile se întâlnesc cu astfel de situații și-atunci eroina întrupată de Lily Collins devine doar o femeie prietenoasă. Cu toate acestea, cu tot zâmbetul ei fermecător, nu va lăsa nimic să stea în calea capitalismului triumfalist. Personajul Emily nu numai că este uimitor de surdă, dar este egoistă până la amorală: pătrunde într-un (anume) triunghi amoros, iar acțiunile ei se termină într-un mod care ar trebui să pară romantic, dar se simte mai mult ca o trădare de neiertat. Darren Star a realizat și „Younger”, care aduce în prim-plan o lume corporatistă similară, dar cu mai multă inteligență și ironie. Probabil asta se datorează faptului că „Younger” satirizează lumea obsedată de vârstă, iar fascinația «tinereții veșnice» e analizată dintr-un anumit colț al industriilor creative și de publicitate. Practic, „Emily in Paris” are o necruțătoare focalizare asupra formelor și mai puțin asupra fondului.

Pe lângă imaginile extraordinare, serialul încearcă să surprindă și așa-zisa adaptabilitate americană: Emily trece de la marketingul produselor farmaceutice la modă și la produsele de lux (desigur, șampania intră și ea în listă), chiar la una dintre cele mai prestigioase firme din Paris. Așadar, abilitățile ei de comunicare pe rețele sociale atrag o întreagă armată de oameni de afaceri, iar contul ei de Instagram – cu o americancă care ronțăie croissante – o transformă într-o influensăriță remarcabilă. Emily este forțată să spună lucruri precum: „Pentru a construi un brand, trebuie să creezi un angajament semnificativ în social media”, și să primească complimente precum: „Ești deja ambasadorul mărcii X”, și-așa frivolitatea vremurilor alunecă printre imaginile luxoase. Până și Sylvie – șefa ei franțuzoaică (care pare un soi de Meryl Streep din „The Devil Wears Prada”) – știe clar că este mai bună decât atât.

Credit: Stéphanie Branchu/Netflix

O întâlnire de afaceri devine rapid o distracție indirectă. Nu degeaba au existat discuții în momentul în care primul sezon al seriei de pe Netflix a fost nominalizat pentru «Cea mai bună comedie» la Globurile de Aur și la premiile Emmy.

Credit: Stéphanie Branchu/Netflix

Așa cum este interpretată de Lily Collins, Emily este un fel de model: vrea să fie la Paris pentru că ea caută dragoste și experiențe noi, dar pare să-și exercite bine și voința, intrând și ieșind triumfătoare din diverse situații. Tipologia pe care o reprezintă indică o abilitate în a trece peste obstacole: micile ei trimfuri se bazează pe farmecul decorului și pe povestea veche despre ‘ciocnirile culturale’. Înfățișând o americancă a cărei încredere în sine erodează apărarea europenilor «încuiați», serialul ar avea mai mulți susținători dacă prezentarea eroinei ar căpăta adâncime. „Emily in Paris” ar fi cu siguranță o peliculă mai bogată, complexă și mai stratificată dacă i-ar oferi lui Collins mai mult de jucat sau ar examina în profunzime conflictul dintre valorile ei americane și sofisticarea oarecum snoabă, din Lumea Veche, a angajatorilor ei francezi. Păstrarea acestui divertisment doar la nivelul așa-zisei puteri a rețelelor de socializare pare o rețetă pentru nefericire. Dacă viața lui Emily în căutarea aprecierilor pe Instagram este „distopică”, show-ul este conștient de acest lucru; micile și aleatoriile ei succese la locul de muncă devin un comentariu asupra capriciosului mediu on-line. În mod similar, acest serial are ceva de spus despre auto-absorbție: eșecul lui Emily de a învăța limba franceză sau de a se scufunda în cultura franceză. Natura ei de americancă, insistența ei asupra propriei sale naturi excepționale, o ajută adesea pe Emily, dar se arată și, uneori, ca o limitare inerentă pe care trebuie să o depășească. Este forțată să se confrunte, în moduri adecvate sitcom-ului, cu ea însăși, totul pe un fundal plin de bule de umor, care ușurează starea de spirit.

Emily in Paris. (L to R) Lucien Laviscount as Alfie, Lily Collins as Emily in episode 205 of Emily in Paris. Cr. Stéphanie Branchu/Netflix © 2021

Starea generală, plină de viață, poate fi citită prea ușor ca tot ce se întâmplă în fundal. Până la urmă, faptul că „Emily in Paris” poate fi interpretat în moduri atât de diferite – ca printre cele mai reușite seriale de televiziune sau ca un prevestitor al vremurilor de sfârșit/distopie – sugerează că există ceva artă într-o astfel de formulă.

 

Realizator: Darren Star

Imaginea: Steven Fierberg, Alexander Gruszynski și Stéphane Bourgoin

Montajul: Alex Minnick și Laura Weinberg

Compozitor  pentru tema muzicală: James Newton Howard

Locația pentru filmare: Île-de-France, France

Distribuția:

Lily Collins – Emily Cooper

Philippine Leroy-Beaulieu – Sylvie

Ashley Park – Mindy Chen

Lucas Bravo – Gabriel

Samuel Arnold – Julien

Bruno Gouery – Luc

Camille Razat – Camille

William Abadie – Antoine Lambert

Durata unui episod: 24- 38 minute