de m-ar rămuri
ploile tale,
din fantastele crescute plete
fluturi şi artificii-ar
frământa farfurii zburătoare
am lua cina romantică
cea de-mpăcare, ştii, cu viața şi
cele două locuri, abuziv
ocupate-n parcare de fiecare din noi
când nu spune
ce-l doare.
dar ploile uită
şi-n zăpada înaltă până în moarte
voi alerga cu inima ridicată deasupra capului,
poate c-aşa
găsi-voi uitare pusă pe răni, o himalaye
necucerită de sare.
foto tumblr.com
Citeşte şi coji de struguri pe plită
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
