Drept și fără echivoc, prefer sufletele rănite și vindecate, alea pline de cicatrici și cusături, alea care știu iubi cu îndestulare, real și deplin, până la chintesența altoiului de stea din ale noastre ființe.
Sunt răni care dezmorțesc doar starea de latență, de dormitare în ceea ce pare firescul (pe moment): „I don’t care!”. Ele zgârie epiderma, produc furie, sau o răbufnire verbală de moment, și se aștern în uitare. Astea sunt trăite după cât ți se dă, ori după cât poți pricepe. Sunt niște clopote melodioase către lecții ușoare. Și amuțesc la scurt timp.
Alea care te desțelenesc, alea care te mută pe altă orbită, sunt uragane, tsunami în maximă desfășurare! Te taie în carne vie și operația nici că ar fi final de suferință! Este abia începutul, căci după vijelie, îți numeri pagubele. Scâncind, ieși și-ți aduni de pe tot câmpul, bucată cu bucată, inima împrăștiată.

La capătul locului, îți faci trei cruci și-un Doamne ajută și desenezi alta. O umpli cu bucățile însângerate și cârpitul scoate la iveală o inimă cusută, pe alocuri cu ață albă, pe alte locuri cu ață roșie și ca să țină, chiar la trunchi, cu sârmă. Peticită, un Frankenstein fără viață, refăcută, stă și așteaptă bumul care-o repune pe linia tic-tacului. Vine și ăla. După asta, începe reglarea și automatizarea. În fiecare zi câte puțin. Vine și timpul acela când, suspendat în chinul de a tot repara, mânjit și obosit, iți dai seama că ceva ai uitat la cusut, ceva a dispărut pentru totdeauna, probabil pierdut iremediabil.
Acel ceva este despre renunțarea la ceea ce ieri scoteai cu mare tam-tam pe corso, renunțarea la naivitățile din vis, la entuziasmul cu care ți-ai oferit bunătatea la masa celor care aveau doar trident și săbii lungi. Devorarea a venit rapid, fără a urma momentele subiectului, sărind peste etape, iar deznodământul, l-a simțit până și pământul de sub tălpile tale.
Oameni cu inima cusută. Doar ei au simțit potopul și văpaia în același timp. Doar ei au făcut cărămizi în groapa noroioasă în care s-au găsit prizonieri. Doar ei au simțit că se poate muri cu inima si totuși, cu încăpățânare, lutul să-și târască forma pe sub stele. Oamenii ăștia cu inima-n colțuri, pot rămâne în da, ori nu, fără nuanțe de sălbăticie a minții. Doar ei au luat parte la destrămarea unei lumi. Doar ei au mânuit haosul către ridicare și ei pot afirma, cu tărie, ce nu vor mai accepta niciodată în mâinile lor.

Iubesc oamenii cusuți și sârmuiți. Ce măreție vine din durere și câtă liniște lasă peste viața agitată!

Citiți și un articol despre educație