Ziua mondială a Educației… Vorbe frumoase, fast, promisiuni și angajamente, o doză bună de ipocrizie publică și instituțională și multe iluzii spulberate de la cei mai tineri dascăli, curajoși, putin naivi, aproape romantici în frumusețea misiunii lor…până la cei aproape obosiți de luptele inegale cu reforme, ministere, sindicate …metode moderne și o „realitate” crudă, cenușie, fără farduri, cu sărăcia și lipsa de fonduri…

Văd cum de la an la an profesionalismul și competențele reale, talentul și dorința sinceră de a face această meserie sunt înlocuite de abilități sociale și de marketing, iar singura carte norocoasă este cea a unei conjuncturi astrale favorabile, a unui prieten bun ce are grija ta sau cea a unei tenacități de tanc vechi, sovietic. Unii pleacă prea repede. Nu mai au timp. Astăzi nimeni nu mai are timp, iar aici totul se măsoară în timp.

Diana Nechit

Nu ne mai dăm timp și fugim, renunțăm și plecăm. Facem altceva, altundeva. Cumpărăm timp din altă parte ca să uităm ce ne doare. La cei mai norocoși sau mai tenace văd multă iubire, gesturi aproape tandre, materne, de frați mai mari, oameni cu har și cu haz, ce ne țin de mână copiii.

Copii cu care petrecem mai mult timp decât cu ai noștri, copii cruzi uneori, copii ce se revoltă și ne pun pe gânduri, nepricepuți alteori, dar atât de luminoși în urgența și nevoia lor de a rupe orice fel de zid, orice fel de limită, sinceri și vulnerabili în poza ușor rocambolescă de duri cinici și fete rele, enfants terribles ce suferă de un mal de siècle ce nu mai e nicicum romantic ci doar social, mizerabilist și fără noimă.

Ei sunt poate singura noastră șansă de a trăi mai multe vieți, de a o lua mereu, an de an, de la început cu încăpățânarea și cu convingerea aproape sentimentală că e singurul lucru la care ne pricepem cu adevărat…

De cealaltă parte, mulțimea celor care nu au reușit, care nu au prins trenul cu destinația cea bună, figuri triste și cenușii, haine ponosite, griji materiale și boli, veri întregi petrecute pe culoarele reci și sumbre ale instituțiilor care le reglemenetează locul de muncă, dar mai ales imposibilitatea de a se mai racorda la un timp care i-a lăsat în urmă.

Pagini întregi de ode și odelete dedicate „figurii luminoase ale celor care ne aduc lumina învățăturii”, propaganda de sertar numai bună pentru molii și sentimentali la concurență strânsă cu star-sistemul de azi, noi cei cool și bine îmbrăcați, tinerii frumoși și aroganți ai marilor orașe, cu echipamente moderne și plan de succes.

Dincolo de paravan, frica insuccesului, frica eliminării din conul de lumină al celor aleși, durerea că ai ajuns un străin acasă, că ai dezamăgit-o pe doamna învățătoare de pe-a patra care te credea un semizeu care va schimba lumea, că tot ce faci e tot mai străin de tine și de ce iubești.

Dar vindecarea vine tot de la cei mici și mărunței, de la cei pe care- deși îi pomenim mereu- îi uităm de cele mai multe ori, ei știu să aprecieze și să integreze duios poveștile și stilurile fasonate de ani și de experiență ale unora în discursul de top al celorlalți.

Nu voi renunța să cred că e nevoie de iubire în această muncă, de aceea vă doresc multă iubire, dragii mei colegi de peste tot!

Pentru ei, dar și pentru noi!

Citiți și Omul poate deveni om numai prin educație