Am citit niște studii recente, care nu îmi inspiră nici o încredere, și care încearcă să elucideze criteriile de afinitate și compatibilitate care formează cuplurile reușite și longevive.

Aceste pseudo-criterii i-au influențat pe creatorii rețelelor de ”dating” în conceperea chestionarelor, dar s-au dovedit precare și ne-relevante.

Dau un exemplu. Sigur că contează CUM gândești, dar acest cum nu poate fi cuantificat și nu poate fi decantat în câteva întrebări standard cu variante de răspuns monosilabic, care se mulează pe o axiologie barbară sau pe un sistem de judecăți de tip pro-contra. În cel mai fericit caz, în acest mod se poate arăta, punctual, CE gândește omul, nicidecum CUM, dar acest ce poate fi oricând răsturnat, reformulat, revizuit. Or de contat contează cum…

Bărbații pe care i-am iubit *(cu toate motoarele) și cu care mă potriveam într-un mod incontestabil, erau unul ateu, altul religios. Când ne-am cunoscut i-am spus preventiv credinciosului că sunt agnostică și ateului că e posibil să cred, ca să mă asigur că nu sunt probleme, profilactic. Orice om ne-fanatic oscilează între scepticism și credință.

Într-un cuplu nu e deloc, dar deloc important să ai aceleași concepții, ci să existe respect pentru libertatea gândirii. Credința sau necredința sunt false criterii de afininate.

Mai departe. Se pleacă de la premiza că orice om își caută perechea e un egoist fără pereche care se duce la piața de ”amanți” să-și procure partenerul potrivit ca pe o trusă de prin ajutor, ca pe cizma îmblănită sau ca pe un ondulator de păr.

Sigur că poți să nu suporți fumatul, dar dacă te îndrăgostești de un fumător și el de tine, ar fi o imbecilitate să nu se ajungă la o soluție reciproc convenabilă. (fumat pe balcon). Vegetarianismul, ne-fumatul, stilul vestimentar, convingerile politice sau credințele religioase sunt criterii de selecție a partenerului de viață de-a dreptul insultătoare la adresa condiției umane, din punctul meu de vedere.

O relație longevivă este una cu un om care te atrage, care te face să visezi, în primul rând, cu care poți trăi în sinea ta, ca pereche, care poate fi distribuit în rolul principal în filmul interior…

O relație profundă și sensibilă este una cu cineva pe care l-ai văzut și îndrăgit dezbrăcat de toate sedimentele de natură culturală, de toate zorzoanele cu care ne încarcă mașinăriile sociale ca pe pomul de Crăciun.
Reperele identitare pe care pop-sociologii le consideră implicate în actul de selecție a partenerului sunt foarte labile și periferice.

Sufletul și chimia corpului nu au nici o legătură cu mașinăriile care ne programează socialmente. Gândirea e ea însăși o periferie. Sufletul nu se hrănește cu idei… ce să faci cu un partener cu care te întâlnești la nivelul acestei suprafețe – care e raționalitatea – și cu care nu te întâlnești în straturile tectonice mai profunde ale ființei?

Eu am avut ambele experiențe, aceea a căsătoriei cu un bărbat cu care mă împăcam perfect la suprafață: votam la fel, aveam aceeași filosofie de viață, ne plăceau aceleași filme, muzici, cărți mâncăruri, sporturi. La un nivel mai adânc nu se lega nimic, nu era nici un strop de atracție (afinitatea și compatibilitatea sunt atracție) sau de pasiune între noi. Nu aveam, de fapt, similarități sau complementarități din care să iasă scântei în acel plan care reprezintă identitatea noastră particulară, intimă, ci doar un nivel de considerație egală față de elemente culturale, în conștiință…

Potrivit sociologilor în cauză gradul nostru de compatibilitate era maxim: aveam profesie comună, idei comune, același statut social, făceam acleași sporturi, ne plăceau imens animalele etc…. N-a ieșit nimic. Ne-am suportat cu greu reciproc până s-a rupt filmul după 8 ani.

În realitate, conștiința și produsele ei nu creează compatibilități.

În schimb, am avut cea mai fericită, mai febrilă, mai intensă, mai ardentă (și tot mai întețit pasională) relație cu un om cu care nu aveam nici cărți nici filme de împărțit, nici religie, nici hobbiuri comune, nici aceeași clasă socială, nici același nivel de educație. Nu exista nici un ecran cultural între noi, ne-am întâlnit dincolo de el. Ne-am înțeles perfect pe toate fronturile, am învățat unul de la altul, ne-am adorat. Ceea ce ne-a împins în starea de grație a fost un sentiment de recunoaștere a unui fond comun sufletesc și o compatibilitate viscerală, în fibra intimă, care este evidentă a primăvara, nu e nevoie să fie argumentată.

Sociologia și deconstrustrictivismul își bat joc de oameni, îi mențin la periferie, în niște jocuri pervers-sofisticate ale minții, îi mint că nu ar exista o asemenea natură… Ba bine că nu!

Chimia bună a unei relații de cuplu este decisă de acestă natură, prea puțin maleabilă și relativă.

Doar natura aceasta prorpie decide pe cine iubim și de cine suntem atrași, nimic altceva.

Temperamentul și tonnusul vital particular al fiecăruia, stilul de a trăi și de a comunica emoții, limbajul corpului și al senzațiilor contează mai mult în formulele compatibilității decât tot tezaurul din arhivele conștiinței.

Ar fi impropriu să spun că sunt dintre cei care cred în dragoste la prima vedere.

Cred DOAR în dragoste la prima vedere. Dacă e necesară o a doua, atunci e falsificată.

Cred în dragostea proorocită de marii poeți ai renașterii, Petrarca, Shakespeare, Dante, nicidecum în cea inteligibilă, rezonabilă, chibuzită, docilă, produsă artificial de conștiință.

Dragostea e o fiară.

Citiți și Longevitate și pasiune, de aceeași autoare.