i-am dat-o de bună voie, oricum o va rupe

ca pe o pâine, firimiturile grele îmi vor găuri palmele

dar va fi tot ce va rămâne ca să te hrănesc.

iar tu te mulțumești cu puțin, așa hămesit cum ești

cu degetele tale lungi purtând, fiecare, câte-un copil de țâță

hidrocarburi gata să izbucnească în flăcări și

țipete de apropiere și alimente.

pe tine nu te-am iubit niciodată de-ajuns

rezerva rezervelor erai, te abandonasem

într-un fief înzorzonat cu oglinzi imature

în care nu priveam

căci de la orbire, oarbă eram.

a fost nevoie de câteva anotimpuri și-o groază de borte

până să-mi cadă în palmă,

ce potriveală surdă,

o altă inimă, la fel de absurdă.

foto painting Russell Collins – sursa

Citește și vocile