Axioma: nu poți rezista într-o lume perversă, infantilă și nebună, pretinzând că ești imaculat!

Viața e o poveste, o poezie a sufletului, un fulg scăpat din culcușul timpului, călătorind hai-hui prin crâmpeie de dor și de toamnă, cântându-și dorința de a învălui sufletul trubadur, biet nebun frumos și tragic menuet. Suntem ființe sociabile, putem face lucruri minunate și lăsăm în spate istorii de neprețuit.

Dar nimeni nu poate spune că am fost cu adevărat ceea ce am fi putut să fim, cuvântul ‘regret’ fiind o penitență ce se va hrăni din sufletul nostru atunci când totul va fi fost spus.

OAMENII SUNT PRECUM UN ICEBERG… în spatele cuvintelor, atitudinii, gesturilor, stă un munte de sentimente, de trăiri, de motivații aspiraționale, de frustrări, de tensiuni, de iubiri și de trădări, de bucurii și de necazuri. Faptele și acțiunile pot să dea o tușă personalității unui om, dar precum fața nevazută a lunii, numai inima lui poate să mărturiseasca grandoarea sufletului sau.

Îmi plac sufletele frumos crescute, ce răspândesc lumină și căldură, pline de viață și de voie bună. Și-mi mai plac oamenii ce-și zâmbesc, gata să ia viața în piept cu inima încărcată de bucuria de a trăi dăruind, plini de optimism și de gânduri luminoase. Să-ți pese cine ești… cum respiri, cum suspini, ce visezi, cum grăești, cui dăruiești căldura, ce gândești, cum iubești. Să-ți pese cum trăiești: onorează-ți scânteia de eternitate ce ți-a fost oferită-n dar!

Candoarea sufletului e primul dar al nemuririi pe care nu știm să-l păstram.

tumblr.com

Urmează apoi uimirea nevinovată, detașarea suava și încrederea fără de margini. Curiozitatea este modul în care omul poate să-şi înfrângă ignoranţa – credinţa fiind ecoul sub care sufletul dansează cu timpul. În clipa în care un înger pășește printre noi, își pierde iremediabil aripile. Dumnezeu nu gândeşte, el creează magie, mister. Plecarea spre neființă nu este un scop în sine – nici nu există de fapt – noi doar ce dăm binețe vieții, prea ocupați cu salvarea universului de pașii sufletelor noastre. Suntem strune ale nemuririi, vibrând unii altora și fiind ecoul temerilor umanității, regăsind în ceilalți propria existență purtătoare a virusului numit… dragoste!

Conștienți sau nu, facem parte din piesa de teatru al cărui regizor suntem noi înșine – în foaier uitând adesea melonul cu care credeam că suntem feriți de cele mai intime gânduri, mecanica inimii fiind pariul cu propriul destinul. Daca intrebi vâtul de ce-ți bate panzele, nu-i bai… dacă întrebi cum soarele alungă visele, nu-i bai… dacă întrebi ce dar al vieții te îndeamnă să crezi în dragoste, nu-i bai… însă, nu te îndoi de nimic din ceea ce sufletul îți poruncește să urmezi. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, iubirea e o sabie cu două tăișuri: cu cât o ascuți mai mult, cu atât poți risca să te tai, și cu cât o folosești mai mult, cu atât devine mai boantă.

Și cum nimic fără pasiune nu poate rezista în timp – vei primi ‘napoi exact cât ești în stare și dispus să lași în urma ta. Viitorul are mereu trecutul ca ingredient principal și definitoriu, trezind dragostea atunci când ai motiv să iubești, avem nevoie să știm că nu ne irosim în van… instinctul proprietății este doar unul din motivele suferinței în dragoste, cu cât ești mai curat și mai onest, cu atât vei dansa mai bine muzica ei.

Corolar: lipsa inhibițiilor, înlăturarea barierelor de protecție, alungarea geloziei și încrederea 100% în celălalt pot să te expună unor valuri tzunami devastatoare – ai grijă cui te predai. Micile/marile noastre frământări personale sunt poate date pentru a ne descoperi, pentru a evolua.

Nu am cunoscut încă desnadejdea și nici nu mi-a arătat viața orori (trăite) care să mă dezumanizeze – un gând curat și o bătaie sinceră de inimă celor care s-au luptat cu adevărat cu greutăți prea mari pentru putințe prea firave, care poate n-au avut ajutor când sufletul lor îl cerea cu disperare și care sunt încă în viață și n-au uitat să rostească o rugăciune.

LOR le dedic aceast crâmpei minunat.

VICTOR BUCUR