Axioma: nu poți rezista într-o lume perversă, infantilă și nebună, pretinzând că ești imaculat!
Viața e o poveste, o poezie a sufletului, un fulg scăpat din culcușul timpului, călătorind hai-hui prin crâmpeie de dor și de toamnă, cântându-și dorința de a învălui sufletul trubadur, biet nebun frumos și tragic menuet. Suntem ființe sociabile, putem face lucruri minunate și lăsăm în spate istorii de neprețuit.
Dar nimeni nu poate spune că am fost cu adevărat ceea ce am fi putut să fim, cuvântul ‘regret’ fiind o penitență ce se va hrăni din sufletul nostru atunci când totul va fi fost spus.
OAMENII SUNT PRECUM UN ICEBERG… în spatele cuvintelor, atitudinii, gesturilor, stă un munte de sentimente, de trăiri, de motivații aspiraționale, de frustrări, de tensiuni, de iubiri și de trădări, de bucurii și de necazuri. Faptele și acțiunile pot să dea o tușă personalității unui om, dar precum fața nevazută a lunii, numai inima lui poate să mărturiseasca grandoarea sufletului sau.
Îmi plac sufletele frumos crescute, ce răspândesc lumină și căldură, pline de viață și de voie bună. Și-mi mai plac oamenii ce-și zâmbesc, gata să ia viața în piept cu inima încărcată de bucuria de a trăi dăruind, plini de optimism și de gânduri luminoase. Să-ți pese cine ești… cum respiri, cum suspini, ce visezi, cum grăești, cui dăruiești căldura, ce gândești, cum iubești. Să-ți pese cum trăiești: onorează-ți scânteia de eternitate ce ți-a fost oferită-n dar!
Candoarea sufletului e primul dar al nemuririi pe care nu știm să-l păstram.
tumblr.com
Urmează apoi uimirea nevinovată, detașarea suava și încrederea fără de margini. Curiozitatea este modul în care omul poate să-şi înfrângă ignoranţa – credinţa fiind ecoul sub care sufletul dansează cu timpul. În clipa în care un înger pășește printre noi, își pierde iremediabil aripile. Dumnezeu nu gândeşte, el creează magie, mister. Plecarea spre neființă nu este un scop în sine – nici nu există de fapt – noi doar ce dăm binețe vieții, prea ocupați cu salvarea universului de pașii sufletelor noastre. Suntem strune ale nemuririi, vibrând unii altora și fiind ecoul temerilor umanității, regăsind în ceilalți propria existență purtătoare a virusului numit… dragoste!
Conștienți sau nu, facem parte din piesa de teatru al cărui regizor suntem noi înșine – în foaier uitând adesea melonul cu care credeam că suntem feriți de cele mai intime gânduri, mecanica inimii fiind pariul cu propriul destinul. Daca intrebi vâtul de ce-ți bate panzele, nu-i bai… dacă întrebi cum soarele alungă visele, nu-i bai… dacă întrebi ce dar al vieții te îndeamnă să crezi în dragoste, nu-i bai… însă, nu te îndoi de nimic din ceea ce sufletul îți poruncește să urmezi. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, iubirea e o sabie cu două tăișuri: cu cât o ascuți mai mult, cu atât poți risca să te tai, și cu cât o folosești mai mult, cu atât devine mai boantă.
Și cum nimic fără pasiune nu poate rezista în timp – vei primi ‘napoi exact cât ești în stare și dispus să lași în urma ta. Viitorul are mereu trecutul ca ingredient principal și definitoriu, trezind dragostea atunci când ai motiv să iubești, avem nevoie să știm că nu ne irosim în van… instinctul proprietății este doar unul din motivele suferinței în dragoste, cu cât ești mai curat și mai onest, cu atât vei dansa mai bine muzica ei.
Corolar: lipsa inhibițiilor, înlăturarea barierelor de protecție, alungarea geloziei și încrederea 100% în celălalt pot să te expună unor valuri tzunami devastatoare – ai grijă cui te predai. Micile/marile noastre frământări personale sunt poate date pentru a ne descoperi, pentru a evolua.
Nu am cunoscut încă deznădejdea și nici nu mi-a arătat viața orori (trăite) care să mă dezumanizeze – un gând curat și o bătaie sinceră de inimă celor care s-au luptat cu adevărat cu greutăți prea mari pentru putințe prea firave, care poate n-au avut ajutor când sufletul lor îl cerea cu disperare și care sunt încă în viață și n-au uitat să rostească o rugăciune.
LOR le dedic aceast crâmpei minunat.
*****
Ce este realitatea clipei, doar privind-o ca pe o petală ce va pleca încet din noi, când timpul fluid nu are început și sfârșit, instantanee precum florile de gheață la fereștri ce nu pot fi atinse, nici păstrate în filele vieții? …Eu sunt realitate pentru că tu-mi permiți, pentru că el te cunoaște, pentru că eu îl știu prezent în viața mea… niciodată nu va cânta la fel o amintire, de fiecare dată ne spune altceva, să nu uiți asta.
…
Lumea noastra e plină de sensuri, strălucește de înțelesuri și țipă de atâtea voci ce-și clamează independența și întâietatea; prioritatea de dreapta e poate cel mai bun moment în care putem să ne desmeticim și să ieșim din sensul giratoriu, ca apoi să cădem pradă urmatorului, până când nu vom mai fi în stare să iubim regulile ce se vor anula reciproc. Ce am fi fără căutări, cum am mai dori răspunsul și ce gust ar mai avea viața dacă acestea ar fi doar o suflare de vânt răzleț, fără să întâlnească cele mai intime vise. E frumos saă știi că nu ești singur când respiri același idealuri – privind în urma pașilor lăsați, istoriile mocnesc la focul inimii.
…
Ogorul unei clipe cu ‘cheltuială’ se ține: cu toții îl udăm fără să vrem, dar nu toți îl și respectă… de unde și dilema: a fi sau a nu fi! Mă văd uneori un nebun frumos, evit oglinda ca să nu se spargă și să pot visa mai departe, până când soneria unui ceas va străbate pădurea unde mă aflu: știam că ofrandele se ofera – atunci de ce timpul mă amăgește? Nu poți iubi dacă nu vine din toata ființa ta, dacă nu ești inspirat și dacă nu simți că te dăruiești celuilat. Dar poti urâ dacă nu-ți pasă de ceea ce vei deveni, dacă ești nevolnic în sentimene de parcă toată viața ta ar fi doar dorință, fără acel dram necesar de umilință sacră. Alegerile făcute porționează timpul vieții în felii de tort, lumina trecutului lăsând istoriile ca pe niște tatuaje permanente, făcute cu fierul înroșit. Aleg haina cu care să îmbrac femeia, mă pliez să-i încălzesc sufletul și încerc pe cât posibil să-i ating pielea u un fior, ghicind momentul în care va voi să inspire: știu că voi fi acolo să-i ofer respirația de care are nevoie!
…
Destinul ființei umane este căutarea perpetua a inefabilului, omul fiind doar cutia de rezonanță a sufletului… și asta pentru ca efemerul nu se măsoară decât în iubire, dăruirea de sine umplând orice gol de comunicare. Ești cu adevărat viu doar când iți trăiesți viața cu inima; tot ce are sens, culoare, candoare, parfum, pleacă din ‘inteligența’ inimii de a te inspira, celebrând în pași de dans viața – omul este innobilat doar de suflet, celelate calități fiind doar instrumente spre perfecțiune. Dragostea e precum un film: viața te pune să faci mai multe duble ca să-ți spună la final că primele erau de fapt cele mai bune. Iar când uiți să iubești, scutură bine de tot capul, trage puternic aer pe nas: ești doar un trecător, prietene… și nimeni și nimic nu-ți înapoiază timpul cheltuit, aruncă cu mărunțiș în oazele drumului tău și bucură-ți inima de sufletele ce ți-au încălzit la un moment dat ființa.
VICTOR BUCUR
