Aștern zăvor moale în creieri
de porți și trecut,
mă apropii de tine
și tac.
Tăcerea de cuvinte-o dezbrac
copac alb, în tâmpla ta
mă prefac.
Crescut cu coaja-ncrețită pe lung
buzele-frunze flutură
mut
doruri plăpânde
date-mprumut
de sub obrazul tău stâng.
Mai leagănă-mi ramul
priviri mai picură, parfumat,
să sorb cu sete, din
rădăcină
tristeți și cuvinte
ce nu vor
să vină.
foto tumblr.com
Citește și Zâmbetul lui
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
