12 iulie 1912. Se năștea,  în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti, fiul arhitectului de origine evreiască Oscar Steinhardt, care a participat activ la Primul Război Mondial fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu “Virtutea militară”. Pe numele său Nicu – Aurelian Steinhardt, tânărul cu o uluitoare înzestrare spre reflecție, cu studii universitare și doctorat în drept, va fi condamnat la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Sorgintea, apartenența la clasa intelectualilor, preocupările din sfera publicisticii, atitudinea de frondă împotriva regimului l-au biruit până la urmă, dar, cum Universul se bazează pe legea compensației, i-a dăruit luciditatea și puterea de a scrie, care i-au salvat viața. La 15 martie 1960 este botezat în închisoarea de la Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu și rămâne la mânăstirea Rohia, călugăr pentru restul vieții sale.

Recitind cărțile sale – pentru a câta oară – am considerat oportun, ca amintire a existenței sale pământene, să rescriu câteva din lecțiile de înțelepciune care mi s-au părut atât de actuale, în anii aceștia de confuzie morală, psihologică, intelectuală și etică prin care trece – din nou, să spunem lucrurilor pe nume – țara noastră. Și nu țara, de fapt, ci unii dintre oamenii care și-au pierdut direcția, dar continuă să rămână pe locurile din față, deveniți peste noapte mai agresivi, mai impertinenți, mai trufași.

Se pare că impostura datează de la începutul lumii, dar merită să ne aducem aminte de vorbele cu tâlc ale celor care au experimentat-o și i-au căzut victimă:

„Nu aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Iisus Hristos nu a grăit numai atât, ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi. Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. Ni se cere de aceea multă atenţie.  Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele.” 

Așa spunea N. Steihardt în volumul  Dăruind vei dobândi, apărut la Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, în 1992. Ceea ce a uitat să ne spună este cum ne putem feri de aceștia, pentru că numărul lor pare a rămâne constant. Aici trebuie să-l amintim pe Carlo Cipolla, care s-a dovedit mai tranșant, avertizând publicul larg că numărul imbecililor din jurul nostru rămâne mereu același, orice am face, definind astfel acest genotip: Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a câștiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale. (A treia lege fundamentală a imbecilității – Regula de aur).

Nu-i așa că putem să-i dăm dreptate? Și atunci care este soluția?

Să nu devenim și noi unii, ca să nu răsturnăm echilibrul, da, asta se pune, dar pentru noi înșine, pentru sănătatea noastră mentală, care e scăparea? Fiindcă nu-i drept, spune părintele de la Rohia, nu-i cuminte, adică nu e înțelept și nici pe placul Domnului să ne lăsăm călcați în picioare de nerușinați. Cred că rușinea, așa cum o invocau ai noștri când ne făceau educație, aceasta este boala de care suferă din ce în ce mai mulți, odată cu proasta înțelegere a libertății cu care ne-a căptușit noua eră. Sentimentul acela care acționa infailibil ca o cenzură în fața oricărei tentative de neascultate, de răzvrătire sau de nesocotire a poruncilor alor noștri, acela s-a pierdut iremediabil, și cu greu ne mai amintim de el.

Probabil ignorarea, spun, după ce am asistat de nenumărate ori la spectacolul deșănțat al exhibării meschinăriei, aroganței și a egoismului uman ajuns la esență, purificat de orice urmă de rușine. Să ignori și să treci mai departe, repetând în gând cuvinte salvatoare sau să iei atitudine și să devoalezi jocurile lipsite de orice scrupul ale celor care își poartă trufași anatema la scenă deschisă, fără să se sinchisească de oprobiu? Cred că a fi părtaș și a nu face nimic este un compromis imoral care ne-a adus acolo unde suntem ca societate, în vârf de putregai. Dar, totodată, riști să fii anihilat de ne-oamenii aceștia, care știu toate machiaverlâcurile pentru a crește, inclusiv acela de a profita de prostia (inocența) celor din jur.

Dar hai să mai luăm sub lupă o variantă: cea a iertării, pentru că iertarea este creștinească. Să iertăm și să uităm sau să iertăm dar să nu uităm? Altă dilemă morală:

„Se cuvine a cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a greşelilor de către Dumnezeu. (17)

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. Este şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Iisus Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Iisus Hristos (că vrea să-l ierte).”  Același N. Steindardt, în Jurnalul Fericirii.

Probabil că fiecare își va găsi calea în fața răufăcătorilor și va adopta poziția pe care i-o sugerează educația, nivelul de cultură, zodia sau experiența de viață. Cum o vrea Dumnezeu, spune părintele: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.”

Ca să încheiem, duhovnicește, a la Arghezi: 

DOAMNE, PĂZEȘTE!