„Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară.”

 Nu moartea biologică este înspăimântătoare, ne spune în subtext Nicolae Steinhardt  (29 iulie 1912 – 30 martie 1989), supranumit Monahul de la Rohia, unul dintre cei mai străluciți intelectuali români din veacul trecut, ci absența libertății, pentru că Viaţa – desigur infinit superioară morţii – nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoţită de calitatea-i ab initio consubstanţială, adică de libertate.

Echivalentă a fericirii, a iubirii și a credinței, libertatea ar trebui să figureze, între legile supreme ale propriului nostru decalog, pentru că ea atrage după sine întreg sensul existenței noastre, începând de la naștere – mai ales cea spirituală – și până la adormire, căci așa numesc creștinii trecerea la cele sfinte. Starea de libertate este fundamentală în procesul atât de dificil al evoluției umane, încât mulți nu ajung la revelația ei, ignorându-i puterile transfiguratoare.

Apologia libertății n-o face numai filozofia, care o gândește în termeni poate uneori prea conceptualizați, și nici vreo doctrină religioasă, care îi dă forma cerută de preceptele și dogmele specifice, ci mai degrabă confesiunea vie a celui care o trăiește aievea și o împărtășește semenilor, ca ei să se poată îndrepta după ea și să apuce calea dreaptă a unei conștiințe de sine autentice.

A vorbi, ori a tăcea este tot una cu să trăieşti, ori să mori, spune acela care, în pacea dumnezeiască a mânăstirii de la Rohia, departe de lumea atroce a prigonitorilor politici, a înțeles că rostul suferinței este purificator și că el devine, astfel, o condiție a salvării din cercul strâmt al existenței profane, acolo unde lumea își petrece viața prigonindu-și semenii și învățând, cu fiecare zi mai conștiincios, lecția degradării morale sub imperiul egoismului și al falselor valori.

Legea dură a temniței îi pusese căluș pentru ani grei, iar tăcerea impusă de mediul abrutizant al penitenței i-a fost tovarăș de drum fidel pe drumul prin Infern și Purgatoriu, anihilându-i temporar instinctele vitale. Dar în interior,  în străfundurile ființei sale, în acele spații interioare intangibile unde nu avea acces decât gândul cel curat, Steinhardt a găsit acea putere extraordinară de a se căuta și de a de a se re-găsi ca om nou, acceptând durerea și conștientizându-i finalitatea inițiatică: există momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul instantaneu îţi poate controla angoasa. Există şi o fericire exaltată dacă, în loc de a urla spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi m-ai înzestrat cu liberul arbitru. Pot îndura, pot răbda. Nu cârtesc, nu mă vait, nu mă dau bătut, mă ţin tare, sfidez Realitatea, o fac de ruşine şi ocară. Nu degeaba m-ai făcut om. 

Odată cu revelația a venit și soluția supraviețuirii, prin oameni și prin întâlniri providențiale: Constantin Noica îl îndrumă către ÎPS Iustinian Chira, care îi devine nu numai prieten apropiat, ci și mentor spiritual, și, prin urmare, salvator, întărindu-i credința că umanitatea nu e pierdută, atâta timp cât cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a construi adăpăsturi trainice pentru cei rătăciți pe drumul atât de anevoios al căutării de sine. Acesta îi recomandă mânăstirea de la Rohia, cu o intuiție extraordinară a influenței pe care un spațiu simbolic o poate avea în devenirea unui individ (idee pe care literatura noastră o reia cu obstinație, de la sursele folclorice și până la celebra filozofie a spațiului mioritic, infinit ondulat a lui Blaga, care crede stăruitor în concepția metafizică a determinismului geografic), deschizându-i o nouă perspectivă asupra realității sacre.

Devenit călugăr sub oblăduirea celui care era Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului la vremea aceea, scriitorul are parte de marea transformare spirituală, de o veritabilă metanoia, convertindu-se la ortodoxia creștină, prin care descoperă calea dreaptă (gr. orthodoxos < orthos – drept, doxa – părere) a existenței. Dumnezeu i se revelează aici ca un misterium tremendum, acționând la toate nivelurile ființei sale ontologice: locul este paradiziac, creându-i starea de liniște atât de necesară introspecției („Mă sfiesc”, spune el, „să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici.), oamenii care îl înconjoară sunt extrem de primitori (Ei, frații de aici, au învățat de la înaintașii lor să încerce în modul cel mai cinstit să fie și în fața oamenilor ca și în fața lui Dumnezeu. Aceasta a fost noutatea pe care am învățat-o la Rohia și aceasta m-a cucerit…), și nu în ultimul rând, cel care îi va arăta încrederea totală în puterea lui de a se revigora spiritual, total, autentic, Iustinian Chira, înțeleptul care îi va da soluția ieșirii din impas prin activarea impulsului creator, acel har al mărturisirii capabil să capteze în cuvânt și să trimită în lume o experiență umană cutremurătoare, a împăcării omului cu condiția sa existențială, sfâșiată de contradicții într-o lume a arbitrarului și a paradoxurilor.

La întrebarea care modifică din temelii sensul existenței lui: „Acum, după ce am îmbrăcat haina călugărească, mai am dreptul să scriu ca și până acum?”, în condițiile aspre ale prigoanei politice, arhiepiscopul găsește răspunsul just, care acționează transfigurator, întorcând balanța lumii, ca în celebra legendă a lui Parsifal : „Nu ai voie să scrii ca și până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ți-o dau eu”… „De aceea, frate Nicolae, scrie nu ca și până acum, ci mult mai mult. Ce? Nu mă întreba pe mine. Scrie tot ceea ce te va inspira harul pe care-l ai.”

Astfel se naște ”Jurnalul fericirii”, o carte unică în cultura română, roman, jurnal, confesiune gravă, dar luminoasă, a adevărului de netăgăduit al credinței în Dumnezeu, o metafizică a puterii omului de a se transforma prin moarte simbolică și regăsirea sensului vieții prin renaștere spirituală, un Bildungsroman al desăvârșirii unei personalități care restructurează realitatea pe temeliile Iubirii, Prieteniei neîntâmplătoare, ale Libertății și ale Credinței, o Magna Carta a valorilor umane fundamentale, ideale, și totodată un document revelator, autentificat prin experiența directă, al unei perioade întunecate din istoria noastră recentă. Sensurile acestei cărți se revelează prin lectura atentă, deloc facilă, și se desfac precum învățăturile marilor inițiați abia după filtrarea lor prin substanța propriei conștiințe.

Criticul Nicolae Manolescu spunea că Jurnalul fericirii este o carte splendidă, amestec inextricabil de notație cotidiană, amintire, hermeneutică, confesiune, umor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură și altele.”, iar autorului îi surprindea o ”uluitoare forță de pătrundere în adevărul lucrurilor dincolo de coaja groasă a adevărului comun”, oferindu-ne cheia unei analize pertinente a acestei opere care, pe bună dreptate, nu e cu nimic mai prejos decât învățătura unor capodopere ale culturii universale, și nu mă sfiesc a pomeni aici Epopeea lui Ghilgameș sau Divina Comedia a  florentinului Dante Alighieri. Este un botez prin care ar trebui să trecem cu toții, pentru a ne putea împărtăși din adevărul de netăgăduit al acestei stări întru Christos, așa cum ni l-a mărturisit monahul.

Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută.

O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate!” şi de asemenea Pavel: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.

ConcluzionândJurnalul nu e o carte care se citește pe genunchi, ci în genunchi, nu oriunde, ci în liniștea și profunzimea noastră interioară, pentru că e o scriere sacră – veți vedea dacă veți fi capabili să-i pătrundeți înțelesurile tainice – aptă să netezească asperitățile, frământările inerente ale spiritului nostru neliniștit de căutarea unui sens individual al existenței și să transforme, precum învățura marilor alchimiști, detritusurile în substanță pură a unor stări luminoase, mai prețioase decât orice avuție materială.

Citiți și Domnul iubește nevinovăția, nu imbelicitatea..