Mă uit acum la niște fire de paie, foste fire de iarbă, care zac mocirlite, lângă un pălan. Ar fi putut sfârși ca hrană pentru vite sau să le fi fost măcar o mică parte din cald culcuș, ar fi putut deveni umplutură de cerdac sau așezământul perelor târzii, de toamnă, într-o laviță, dar nu sunt nimic din toate astea. Stau acolo veștede și aproape înghețate, cu capetele căzute-n tină, bete parcă, lipsite de vitalitate și istovite de puteri, neluate-n seamă ca într-o imagine a răstignirii la care te uiți cu milă și cu neștiință și de la care nu aveau cum să se sustragă, atâta doar că nu-s pironite, ci bine înfipte în pământ. De-ar veni înghețul odată, “să treacă de la ele paharul acesta”, parcă le și aud strigându-și durerea și umilința, uitând de orice dâră de orgoliu, de demnitate și chiar și de acea imaginară coloană vertebrală, părăsite fiind inclusiv de ultimul micron de clorofilă.  Dar,  toate vin când trebuie să vină spre sfântă împlinire, nu când vrem noi.

Și apoi, cine mai are vreme să le țină și lor  socoteala, unor biete paie triste, înmănuncheate strâns ca într-o ultimă îmbrățișare, când problemele umanității sunt infinit mai mari, un adevărat ocean de griji!

Viața lor s-a consumat cu viteza anotimpurilor care se împing unul pe altul prin calendare, fără să prezinte vreo importanță pentru nimeni. Trec și gata, ducă-se! Să vină altele mai frumoase și ne-om bucura de-acele, ne zicem, neștiind că altele, poate, nu ni se mai dau…

Și mă gândeam… câtă bucurie au adus ele la un moment dat, privitorilor, cu verdele lor crud. Unora, e drept, nu oricui! Poate că așa neîsoțite, stând singuratice în dimensiunea lor umilă, nu ar fi atras privirile tuturor, decât unor nebuni (nebuni de iubire), a celor care văd frumosul chiar și într-o baltă mocirloasă. Dar când lângă ele își fac loc, toporașii, e-hei, atunci e altceva. Cred și eu, puțin mov lângă orice, face minuni, știu!

Apoi, mă gândeam, Doamne, pentru câte gâze vor fi fost, firele acestea de iarbă, popas, refugiu, loc de tras sufletul sau de iubit! Iar când au fost destul de vânjoase, ‘năltuțe, frumos crescute, vor fi fost bune de umbrit ulcioarele cu apă și trăistuțele cu merindele țăranilor duși în câmp, cu munca, ori s-au fi frânt cu bucurie până către roua dimineții, sub pătura unor îndrăgostiți sau poate, s-au dăruit coaselor iar și iar până au devenit otavă ori s-au oferit turmelor de oi, care s-au înfruptat din ele ca din niște trufandale.

Și mă mai gândeam, cum vine stratul de zăpadă la un moment dat și așterne tăcerea peste ele, peste tot ce-au fost cândva, precum pământul peste coșciuge, uitarea! Sub albul acela imaculat nu mai știi ce s-a-ntâmplat… totul pare uniform și adus perfect la același numitor comun.

Nu mai știi unde era urâțenia și unde frumosul… la fel ca și sub lespezile grele, totul este astupat, îngropat, uitat, iar la suprafață locu-i curat, bine așezat, cu flori chiar… dar rece și mut! Însă dedesubt e viață. Viața adormită! Dedesubt este o istorie mai mică sau mai mare! Dedesubt sunt trăiri, amintiri și transformarea care așteaptă să se întâmple. “Nimic nu se pierde, totul se transformă”, ne învață fizica, nu-i așa? “Privește mamă, fiica ta n-a murit, ci doarme!”, zice pilda sau “Nu, sfârșitul nu-i aici!”, vorba lui Florian Pittiș.

Ce altă dovadă mai credibilă și mai palpabilă a învierii mai vrem, în afară de exemplul naturii care, an de an, renaște, trăiește și moare?!

Poate că noi nu știm să apreciem cât durează ciclicitatea asta a noastră și cum se desfășoară ea, habar n-avem în ce etapă a existenței noastre ne aflăm mai exact: tocmai ne-am (re)născut, urmează să (re)naștem, trăim, ne antrenăm pentru asta, sau am murit deja și nici nu ne dăm seama…?! Dacă ne-am uita mai atenți în jurul nostru, mai aplecați, dacă ne-am purta mai cu grijă nu doar unii față de alții ci și față de tot ce mișcă-n jur, chiar am putea observa și înțelege o sumedenie de lucruri, care par banale, dar care o dată înțelese, ne fac capabili să simțim bucuria în forma ei cea mai pură.

Primăvara, mie mi-e și frică să calc la voia întâmplării, când pășesc o fac cu sfială, să nu cumva să calc din nepăsarea peste ceva… Melci, gâze, muguri de flori, orice semn de viață, cât de mic, care renaște din pământ, mi se pare că e o mică parte din moșii și strămoșii noștri. Și câtă frumusețe ni se arată iar și iar și iar în fiecare an! Se scutură floarea din pomi și câți dintre noi nici n-apucă să-i vadă înfloriți, așa umblători vii cum sunt… fiindcă n-au timp. Din cauza asta pe mine mă dor copacii goi, frunzele desprinse de ram și florile tăiate, fiindcă nu pot uita ce grădini, ce culori și ce terapie mi-au fost altădată, la fel ca și oamenii care mi-au fost cândva în viața asta culoare, bucurie și balsam! Știu, pare pueril pentru unii și timp pierdut pentru majoritatea, să te apuci să scrii despre un moșoiog de iarbă, despre niște paie… când problemele existențiale ale lumii ăsteia în care trăim, sunt adevăratele subiecte de interes. Fiecare cu cât poate, nu toți suntem savanți, biologi, chimiști, specialiști. Unii scriu despre ce au în inimă…

Dar vă întreb pe toți deopotrivă, și pe cei care credeți și pe cei care nu credeți, dacă Dumnezeu, Universul, Alah, sau orice altceva, oricine altcineva, ne-ar acorda și nouă, în momentul asfințitului nostru, exact atenția pe care o primește din partea noastră un insignifiant mănunchi de paie, fost bruș cu iarbă verde, ne-am supăra?! Și dacă da, de ce?

Atunci, hai, uită-te mai bine și vezi și bucură-te! Ca să nu te superi, frate!

Citiți și O viață grea e mai bună decât una lipsă