Măsura originalității acestei cărți este vocația confesiunii, valabilă și altor pagini oferite nouă de condeiul scriitoarei Antonina Sârbu. Jurnalistă, născută la 6 noiembrie 1956, în Văratic, Râșcani (nordul Basarabiei) după absolvirea Facultății de Jurnalism, Universitatea de Stat din Moldova (1980), activează la diferite reviste. Scrisul devine o pasiune intim legată de ființa ei.

În 1984 debutează cu versuri în culegerea „Dintre sute de catarge”. Mai târziu semnează volumele: „Mănăstiri basarabene (alcătuire, 1995), „Colaje” (publicistică, 2006), „Pe muntele Hermon ninge” (jurnal de călătorie în Ierusalim”, 2008). În 2016 publică o carte – mărturisire a cărei protagonistă este distinsa actriță basarabeană Constanța Târțău, un dialog viu de proporții în care descoperim drama intelectualului basarabean, gloria de altă dată a teatrului de aici, dar și părțile nevăzute ale unor destine frânte de perfidia oamenilor, invidiile, reaua credință, indiferența și lașitatea celor de lângă ea.

În 2018, Antonina Sârbu vine cu o nouă apariție editorială. De data aceasta cu romanul – confesiune „Vupea argintie”. Acum autoarea ia cu asalt un gen literar mai complex, îmbinând ficțiunea cu adevărul istoric. Destinul uman, în deosebi universul feminin, rămâne  totuși zona de interes a preocupărilor scriitoricești ale  Antoninei Sârbu.

Autenticitatea, o trăsătură distinctivă a romanului „Vulpea argintie” iese în evidență datorită faptului că aici totul este valabil, de la personaje la întâmplări, toate sunt atât de verosimile, încât ai sentimentul că  ființele evocate  sunt reale, iar întâmplările sunt decupate din dialogurile posibile cu rude apropiate, prieteni, sau anonimi. Cititorul descoperă, odată cu autoarea, personaje de o maximă sinceritate, dezvăluind visele unei generații întregi, dar și înfrângerile ei, rupturile, dramele, prăpastiile dintre lumile  de „până la” și de „după” 1940.

Romanul – confesiune oferă o realitate frustă, necosmetizată revelată în întâmplări, unde coincidențele au rol de legătură în complexitatea imaginilor – cheie,  transformându-le definitiv în ficțiune. Viața personajelor pare a fi marcată de „accident”, dar mersul, curgerea depind, totuși, de alegerea liberului arbitru. „Totul se reduce la decizii”, așa începe prologul acestei confesiuni. De altfel, râul Raritan pe malul căruia se plimbă personajul – narator, Alina, venită în anii 2000 din Basarabia în  America să studieze limba engleză la Rutgers  University, poartă un caracter simbolic. În prefață  apar un șir de imagini: „tuburi”, „tot felul de perfuzii prin care se scurgea un lichid transparent ca apa”, „sângele, roșu – închis sau roșu – albăstrui”.

Acestea conferă unitate altor pasaje grefate pe ipostazele simbolice ale acvaticului.  „M-am născut semn de apă, am găsit înotul, bălăcitul în orice fel de apă ca un balsam. Multe amintiri din copilărie ar fi ca și cum apa venea după mine. De aici am moștenit plânsul ca supremă fericire”; „Tata mă ruga să citim Plângerile lui Ieremia, îmi plăcea, îmi stăpâneam plânsul ca să nu-l fac pe tata să sufere”. Raporturile simbolice construite în roman dezvăluie relația dintre conștientul și inconștientul ce domină viața personajelor, unde armonia divină concurează cu haosul care încearcă să domine ființa umană.

Romanul, are o structură laconică, cele trei părți sunt însoțite fiecare de câte un motto, încadrate între  prologul și epilogul cărții. Cititorului i se dezvăluie un „roman în roman”, o „povestire în ramă”. Cele trei părți sunt de fapt etapele destinului Soniei (născută în 1932), protagonista unui jurnal, transmis  de către fiul acesteia, doctorul Filip Kornotovici, Alinei. Apariția Alinei în roman, cât și povestea ei, se întrerupe brusc, odată cu încheierea prologului.  Jurnalul Soniei, partea cea mai consistentă a cărții, stă sub semnul imprevizibilului. Totul se schimbă de la o zi la alta, de la o clipă la alta, tumultos, dramatic, irecuperabil. În acest vârtej al întâmplărilor, Sonia caută „linia orizontului” care i-ar putea marca drumul, ascensiunea, rostul: „Fuga spre linia orizontului s-a ținut mereu de mine, a rămas o fugă spre sine, o evadare într-acolo.”

Pasiunea pentru desen devine mereu salvatoare în răscrucile vieții ei. Pictoriță, formată la o școală de arte și meserii din sudul Basarabiei interbelice , devine un fel de meșteriță populară, picta modele de covoare: „Desenam, îmi plăcea desenul!”, „Desenam cu un creion pe tot felul de bucăți de ziare, coperte de cărți, pe garduri, mai ales pe porți, tot felul de flori, păsări, animale. Fixam astfel frumusețea pe care o vedeam.” La Ismail, locuia o soră a mamei  sale. Asfel, părinții o înscriu la școala de arte și meserii din Cetatea Albă. Ocupația simbolic – metaforică a Soniei nu este întâmplătoare. Sonia, poreclită în sat „Boiangioaica, Sonecika – izvod”  vopsește fire, pregătește urzeala, alege modele pentru covor, lucruri care îi asigură pâinea cea de toate zilele, dar și îi hrănesc melancoliile și dorul de frumos. Un lucru nu poate „asigura” Sonia, colorarea destinului, redându-i formele și rosturile divine: „Doar câteva întâmplări semnificative din copilărie. În rest, a fost mereu un vid…”

Spațiul istoric în care locuiește Sonia devine după 1940 „zonă” a nonidentității. În adâncul ei, este marcată de dorința de a evada din acest loc nefas, iar în clipele când rememorează anii coplăriei, un fel de „timp – încet – curgător, trecere, timp – în – trecere”, recapătă  „dorința de a ajunge la capătul lumii”.  Primul capitol dezvăluie nu atât ordinea cronologică a întâmplărilor, cât, mai ales, partea afectivă a lucrurilor. Amintiri legate de ființe apropiate aparținând unei lumi dispărute. Bunicul Kiriakos „înalt, cu părul alb, care cădea peste umeri, uneori legat în cosiță, întotdeauna înveșmântat în haine albe, citea mereu din niște cărți mari.”

Viața la Ismail îi apare în amintiri transformate volens – nolens  în ficțiune. Privită de cititor prin prisma subiectivă a rememorării, această realitate devine ea însăși parte a ficțiunii care legitimează identitatea personajului. Unele fragmente dezvăluie întâmblări nefaste de o brutalitate a sorții greu de imaginat, altele sunt mitizate, rupte din lumi care parcă n-au existat niciodată, lumi nu demult apuse: „Mătușa Gina avea casă la curte, pian, mobilă italiană și servitoare în casă. Mona se numea servitoarea care ne aducea dimineața cafeaua! Pe o tavă de argint așeza trei ceșcuțe din porțelan albastru – cobalt cu câte o imagine a unicornului în alb. (…) Ascultam fascinată istoria obiectelor din casă.”  O încrengătură de personaje conturează imaginea unei generații, prin reconstituirea unor portrete rămase pe cealaltă  baricadă a timpului, ființe angelice care au avut de parcurs, până la un punct, același drum cu Sonia.

Sonia va reconstitui mai târziu povestiri care pentru lumea de „după”,  întocmită după alte reguli, poveștile cu Unicornul, nu vor mai avea nicio relevanță. Efim, sufletul ei pereche, va fi unica ființă cu care-și va putea aminti despre Paganini  și căruia îi va putea reproduce din memorie poveștile cu Unicorn auzite la tanti Gina care spunea că „Unicornul iubește singurătatea și este imposibil de prins. Apariția sa era interpretată  ca un semn bun, iar faptul că nu a mai fost văzut de secole însemna că trăim într-un timp necurat.”

Mottourile celor trei capitole ale romanului impun și întrețin o serie de relații intertextuale cu temele distincte ale cărții și cu mesajul ei global: „Generația mea e pe ultima sută de metri, pleacă, se duce, fiecare moarte este ca o rupere, luând părți din mine. Oameni asemenea mie, asemeni cu cei din generația mea nu vor mai fi. Dar niciodată nu vor mai fi nici oameni asemenea vouă. Când omul moare, el devine de neînlocuit. El lasă spații care nu mai pot fi umplute pentru că soarta, și genetic și neuronic, a fiecărui individ, constă în a fi o individualitate, a-și găsi calea, a trăi propria viață, a muri în propria moarte.” (Oliver Sacks)

Chiar dacă avem uneori senzația unei narațiuni biografice, autoarea făcând referire la date, locuri, evenimente relevante, constatăm că trimiterile la aceste detalii sunt întotdeauna indirecte, subtextuale, structurate într-un sistem de imagini, oferite cititorului drept chei de lectură. Bucovina, Cernăuți – orașul lui Efim, Cetatea Albă, Ismail, Constanța, Conservatorul din Viena, Boston, Havana, New Iork, cimitirul, bisericuța din cimitir, pasajul, blocurile de locuit.

Atât toponimele ce conturează identitatea unei colectivități istorice, cât și imaginile spațiale ce marchează viața indivizilor, poartă un caracter evocator în roman și semnificativ în destinele acestor personaje. Cernăuți, orașul în care trăiește marea iubire a vieții ei, mai înseamnă și evadarea din vidul satului colectivizat forțat, brutalizat, evadarea în spațiul sacru, orașul încărcat de istorie, locul de întâlnire cu Efim, sufletul –pereche. Pentru Efim, Sonia este femeia – lumină: „Toate–s în armonie, ești frumoasă, o femeie – lumină!” Un sentiment asemănător o cuprinde și pe Sonia la  întâlnirea cu Efim: „Mă întorc și îl văd, stă în fața mea. În spate, soarele lucitor. Deasupra capului, un nimb de lumină.”

Pasajul, în roman, este locul răscrucilor în destinele acestor două personaje: „Femeia din pasaj care străbătea ceața, cimitirul, singurătatea, învingerea, frica, locuia în mine”, „Afară plouă cu găleata, în pasaj e cald, nu plouă (…)  în întunericul pasajului, sub ploaia torențială îl văd venind (…) El vine în întâmpinarea mea. Nu are umbrelă. În aceste vremuri doar boierii au umbrelă. Unchiul Toader avea o umbrelă mare, neagră. Și tanti Gina avea o umbrelă colorată.”

Sublimul, tragicul și absurdul, converg în roman în fragmente de maximă relevanță. Personajele poartă cu ele amintiri, stări, ca într-o cutie magică, ascunsă ochiului simplu – tonuri și miresme ce conturează partea intimă a finței lor. Transcendentul, este relevat în roman de motivul visului. De fapt, visul este liantul, partea unificatoare ale celor trei capitole din roman. În primul capitol, visul relevă  spațiul paradisiac, reprezentat prin alte două generații  – mama  și fiul Soniei, Iuliu (ea fiind cea care caută rostul acestei trinități): „Un câmp mare și eu înaintam în arătură. Parcă aș fi mers spre linia orizontului. Mama, Iuliu vin în întâmpinare.”  În cel de-al doilea capitol, visurile sunt prevestitoare de nenorociri. „Focul. Covorul ars, balamalele dulapului topite. Un fulger a lovit casa.”

Aici visul apocaliptic o premoniție a marilor „transformări sociale” diabolice, alternează cu imagini paradisiace ale ninsorii. Casa, acoperită de ninsoare, spațiul domestic sacralizat  în care ființa se simte sub protecție divină: „Mă rugam să ajung acasă. Ningea. Toată noaptea a nins. Am coborât în gară din sat. Totul era acoperit de zăpadă.” Capitolul doi încheie cu un vis edificator, spațiul râvnit, în care descoperim universul intim al Soniei, atins de purități infinite, intangibile: „Ieșisem pe pragul casei, era spre dimineață și m-am așezat pe prag. Ușa o lăsasem deschisă, purtam o cămașă din mătase albă. (…) Am văzut în zare un animal mare, alb, acoperitcu păr alb, lung, lung, parcă zbura, apoi a coborât și venea tropăind cu copitele spre mine… Nu era nicio poartă, era un loc viran cu iarbă și cu flori și animalul acela venea spre mine. O să mă străpungă cu coarnele, mi-am zis. Dar nu mă mișcam. Nici nu avea rost. Oricum nu aș fi reușit să mă ridic și să fug.”În ultimul, cel de-al treilea capitol, visul este locul celor trei personaje plecate în Lumea fără dor, ființe care-i întregeau destinul pământesc dar și cel divin: „Mama îl ținea de mână pe Iuliu. Filip îi fotografia. (…) Am plâns, în hohote, ca un orfan.”

Pe măsură ce ne apropiem de finalul romanului, în deosebi prin apariția unui alt personaj, Stela, descoperimcum se conturează una din temele principale ale cărții, cea a exilului și a destinelor umane în raport cu timpul istoric, dramele, bucuriile și marile iubiri: „Timpul nu vindecă. Timpul nu cârpește rănile, le acoperă la suprafață cu un bandaj din tifon. Uneori, atingându-ne de ceva, bandajul cade, și aerul proaspăt atinge  rana, provocându-i o durere nouă… și o altă viață. Timpul nu este un doctor bun, te face să uiți durerile rănilor din trecut, pricinuindu-ți mereu altele noi. Astfel ne târâm prin viață, ca niște soldați răniți ai ei. Cu fiecare an, sufletul nostru crește numărul bandajelor aplicate…” (E. M. Remarque)

Chiar dacă au trăit la capete diferite de lume, destinele celor două personaje feminine din finalul romanului sunt asemănătoare; ele  împart o mare iubire pentru același bărbat, Efim. Oricât ar vrea aceste femei să se rupă definitiv de rănile trecutulu, Stela alegând să fugă în America, amintirile rămân, iremediabil, partea lor asumată: „Sonia! Am revenit în Cernăuțu după foarte mulți ani, plecasem în 1940. Am fugit. (…) Aveam 14 ani când m-am îndrăgostit de Efim, el avea 18!”.

Totuși, romanul este mai mult decât o simplă înșiruire de întâmplări umane. Realismul frust, dur, acțiunile personajelor converg cu pasaje de mare profunzime, monologuri interioare, reflecții în care contrastează drama și bucuria, golul și plenitudinea, cinismul și puritatea. Scriitoarea explorează cu acuitate sentimentele personajelor, evidențiindu-le noblețea, limpezimea cugetului, puterea de sacrificiu. Reprezentările  mitologico-simbolice  dezvăluie cele mai intime gânduri ale ființei, nerostite direct de către personaje sau narator. Prezența lor în text ne îngăduie să desoperim „ființa, care poartă în sine o mare parte a umanității de dinainte de Istorie.” (Mircea Eliade, „Simbolism și psihanaliză”, București, Editura Humanitas, 1994, p. 15)

Nu lipsesc nici notele de lirism, dar nu este vorba aici de un lirism facil, ci mai degrabă de unul edificator, tensionant. Autoarea evită senzaționalul simplist, melodramaticul formal și îmbină cu pricepere formule narative relevante: mai multe perspective temporale, amintiri colorate afectiv, introspecția, diverse unghiuri de vedere, schimbând unitatea de perspectivă prin prezența a câtorva naratori.

Literatura română contemporană, devine mai bogată cu aceste pagini de roman, scrise cu sinceritate și dăruire de o scriitoare formată într-un mediu artistic autentic. Antonina Sârbu  oferă cu fiecare pagină scisă trăiri și gânduri ale unei individualități distincte în peisajul cultural basarabean, căutându-și calea și trăindu-și prin cărți propria viață.