Cine a fost acest Caragiale? O întrebare uluitoare la care nu poate raspunde nimeni. A fost el un ”moftangiu”? Un caricaturist care a văzut lumea printr-o lupă întoarsă pe dos? A fost o minte vizionară? Un profet care și-a ocărât soarta nației lui și a batjocorit-o, jignit și disperat de ratările și diformitățile ei?

A râs și a plâns; a râs cu un râs nimicitor, benign, virulent, și a plâns dureros până la lacrimi de soarta țăranului roman în 1907? A jucat rolul unui Mitică bucureșteanu care popula bodega? ,,Lucid și dur ca diamantul, spiritual lui ducea totul până la extrem, până la culminație; cine nu suportă excesul, nu-l înțelege pe Caragiale”-zice Paleologu.

A fost premiant, dar nu a terminat niciodată liceul. Din cauza problemelor financiare a fost nevoit să se apuce de negustorie.

A fost acuzat de plagiat atunci când a lansat „Năpasta”, dar a câștigat procesul datorită avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

A fost coleg de redacție cu Eminescu și Slavici. Ședințele la care participau cei trei erau aprinse, căci Caragiale, Eminescu și Slavici cădeau cu greu de acord asupra diferitelor chestiuni discutate. Când se întâlnea cu cei de la „Junimea” unde-şi citea piesele, glumea pe seama lui Alecsandri, care-l ura de moarte pe autorul „Scrisorii pierdute”, se certa cu Negruzzi şi îl irita printr-un mahalagism ostentativ pe Titu Maiorescu.

A fost proprietar de berării. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost berăria Gambrinus, deschisă inițial pe Calea Victoriei, în anul 1901. Ulterior, aceasta a fost mutată la parterul Hotelului Cișmigiu. Aici veneau ziariști, scriitori, politicieni și artiști. Caragiale a mai avut o berărie pe strada Gabroveni („Mihalcea și Caragiale”) și una la Bacău.

Când i se cere un curriculum-vitae, el le răspunde: . „Nu am, domnilor, decât patru clase primare pe care pot să le justific. […] Şi să spun pentru ce nu am decât patru clase primare. Văzând că de acum încolo se îngroaşe lucrurile mi-am zis: mai bine la şcoala lumii, unde nu sunt stabilite examene…” (Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale).

„Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricât de puţin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului.

Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puţin bun-simţ şi […] mă exprim, fără vreun fel original de gândire, destul de limpede şi comod. Pe lângă asta, sunt, slavă Domnului! sănătos şi voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în acelaşi timp şi fost sufleor şi copist la teatru, şi corector într-o tipografie mare, la două ziare şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una cu alta, câştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia până să termin studiul dreptului.” (Opere, V, p. 467)

„Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri…[… ] Îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu mâhneşte peste măsură şi nu mă pot mângâia decât a doua zi cu o născocire şi mai şi.” (I.L. Caragiale, „Începem”,1909)

În faţa foii de hârtie, Caragiale se simte complexat: „Nu ştiu, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu“. (Mişcarea literară, nr.3)

Dar scrisul este o nevoie: „Fiindcă tot nu mai pot fi altceva decât literat român, cel puţin să am mângâierea că-mi fac uneori cu nobila mea unealtă […] o mulţumire morală.” ( Opere, vol IV)

La un concurs pentru un post la publicaţia „Moftul român”, cerinţa lui Caragiale este următoarea: „Autorii sunt absolut liberi să aibă orice vederi sociale, morale, politice, filozofice, estetice etc.; pot trimite lucrări vesele, triste, hazlii, lugubre, sentimentale, răutăcioase, infame, candide, grave sau umoristice, orişicum; pot scrie după orice şcoală le convine, clasică, romantică, naţionalistă, realist, idealistă, decadentistă, parnasianistă, secesionistă, optimistă, pesimistă, obscurantistă”. (Opere, vol. III)

„Moftul”, dragi cititori, nu-i ieşit din dorinţa de a râde pentru ca să râdă şi alţii. Geneza lui e revolta… Între lumea care se adună [… ] duminică în Cişmigiu şi între gazeta asta a noastră, e un mare punct comun: şi unii şi alţii luptăm pentru aducerea unor vremi mai senine şi mai cinstite.” [ I.L. Caragiale, Articolul 1 Mai]

„… De ce să nu arăt eu lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat şi ca istoric nu numai ca simplu comediant. Împărţită-n două bande, ce se numesc cu pretenţie istorice – liberalii şi conservatori – bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de oameni, fără frică de Dumnezeu; această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţii, numite aici democratice”. [ I.L. Caragiale, 1907 – din primăvară până-n toamnă]

Într-un articol publicat în anul 1900, aflăm ce ar trebui să facem atunci când ne apucăm de scris: „Învârteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, şi, după ce l-ai scris, gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei. Oricând îţi va clipi prin minte ceva care ţi-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste măsură, stinge repede scânteia care-ţi poate aprinde foc în cap. Şterge cuminte şirurile ce simţi bine d-ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acei câţiva mai puternici decât aceasta, şi înlocuieşte-le cu cea mai sălcie platitudine, şi fereşte-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalităţi.” ( Opere, vol. IV )

Iată cum l-au văzut si contemporanii:

„Una din marile lui slăbiciuni – îşi aminteşte Slavici – era să se uite la cei ce îi trec prin faţă ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi şi atitudini […]. Îmi dădea din când în când cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi şoptea „Ai văzut?”, şi atâta era destul pentru ca să ne înţelegem. – Măi! Mai zicea câteodată. Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare-n felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-şi faci haz de ei”. (Amintiri despre Caragiale, Editura Minerva)

Curiozitatea îi este vie şi-l determină să stea mereu în mijlocul situaţiilor, spre a le stimula prin procedee adecvate. Din spectator neutru devenea regizor şi, de fiecare dată, în scena banală din viaţă vedea în ceilalţi actori fără voie.”

“Pentru o vorbă pe care s-o pună cândva în vreo schiţă viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel fusese el în stare să piardă o noapte întreagă chibiţând la o partidă de table, fiindcă unul dintre jucători era grec fudul, ţâfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag.

Într-adevăr, din când în când, Nenea Iancu intervenea în joc şi-i explica grecului că jucase prost. Că trebuia să fugă, sau să bată, sau s-o joace pe dincolo. De fiecare dată i-o spunea cât mai ofensator cu putinţă. La care grecul răspundea, supărat şi invariabil: „lasă-mă, domnu, cu irunia!” Caragiale voia să-l facă să spună asta în zece feluri. Căci Caragiale avea un talent de imitaţie înmărmuritor. Şi reuşise. Dar îl costase o noapte albă […]”. (România literară, 1970)

„Hoinărea prin orăşele de provincie – scrie Cella Delavrancea – unde prindea reflexele, caracteristicile unor necunoscuţi, de unde se întorcea încărcat de impresii noi, filtrate prin alambicul genialului talent care nu îngăduia decât esenţialul.

Braşovul era un loc de predilecţie pentru el. Se ducea în piaţă să se certe cu unguroaicele, prefăcându-se că e un om prost şi cicălitor, şi nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil.

Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniţă cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanităţii omeneşti, sămânţa ce mai de seamă a inspiraţiei sale. […] În scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvânt, nici o frază nu se cere mai scurtă sau mai lungă. În general trece drept ironic, a cărui operă e brăzdată de observaţii caustice menite să ridiculizeze personajele pieselor şi ale nuvelelor”. („Viaţa Românescă”, 1962)

Serile alături de el erau fascinante. Şt. O. Iosif ajunge ucenic la Caragiale. Seara, ei lecturau cu voce tare sau scriau. Povesteşte cum fiecare imagine din text trăia o viaţă intensă, iar fiecare nuvelă era o avalanşă de imagini care se perindau una după alta ca-ntr-un vârtej ameţitor. ( „Flacăra”, 1912)

„Caragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. L-am văzut când muncea la „Kir Ianulea”, refuzând mâncarea şi veghind două nopţi de-a rândul.

Muncea neîntrerupt până sfârşea opera. În tot acest timp era încruntat, febril şi ursuz. Când termina era adesea intoxicat de tutun şi cădea câteva zile într-o stare de somnolenţă paşnică. Pe „Kir Ianulea” l-a scris în trei zile şi l-a pieptănat, pe urmă, în două săptămâni. Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: «Eroii mă persecută… Forfotesc în mintea mea… Vorbesc… Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu ştiu exact nici ce spun, nici ce vor face, şi, pe urmă, m-apuc să scriu, şi-i las să-şi spuie singuri păsul»”. (Amintiri despre Caragiale)

Victor Eftimiu scrie în articolul „Moartea lui Caragiale” că acesta intenţiona să vină la Bucureşti şi îl anunţă pe Vlahuţă că vrea să scrie, şi-i transmite vorbă să-i cumpere o masă. Caragiale soseşte de la Berlin în casa lui Vlahuţă. Se aşază la măsuţa aleasă cu grijă de doamna Vlahuţă şi se pregăteşte să scrie, dar varsă călimara cu cerneală.

I se pare că pata este semn rău şi renunţă. Lângă pată adaugă: „Toate meseriile necurate lasă pete” şi s-a iscălit. De atunci masa lui Caragiale a rămas celebră şi unii prieteni au adăugat câte ceva. Şt. O. Iosif a scris: „Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare”. Goga a adăugat: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”

Porecla “Moş Virgulă” şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung.

„Arta cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu “Hanul lui Mânjoală?”

Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă…”