UN EXCENTRIC CU HAR LITERAR
MATEIU CARAGIALE (25 martie 1885, Bucureşti- 17 ianuarie 1936, Bucureşti) a fost fiul natural al lui I.L. Caragiale, condiţie pe care şi-a detestat-o toată viaţa, deşi părintele lui a avut grijă de educaţia lui, aşa cum s-a priceput mai bine. Cei doi erau diametrali opuşi din toate punctele de vedere, exceptând talentul literar. Bastardul a moştenit o picătură de genialitate, transmisă de către celebrul său tată. Dacă tatăl era impulsiv, lipsit de inhibiţii, comunicativ, spectaculos, Mateiu se remarca printr-un fel de rigiditate visătoare şi printr-o morgă pe care şi-o afişa precum un stindard.
Râdea rar, zâmbea ocazional şi îşi dorea cu ardoare să fi fost urmaşul unei familii nobiliare. Din acest motiv s-a refugiat de timpuriu în studiul istoriei şi al heraldicii, imaginându-se element-cheie în tot felul de strălucitoare combinaţii genealogice. Era un desenator talentat şi citea mult, dar nesistematic.
A lucrat o vreme în cadrul aparatului tehnic diplomatic şi în presă, dar nu a ieşit în evidenţă prin mai nimic. Anii treceau liniştiţi şi seci, iar ambiţiile sale aristocratice (de care tatăl său îşi bătea joc plin de cinism) nu aveau nicio legătură cu viaţa sa propriu-zisă. La 38 de ani s-a căsătorit cu o femeie de 63 de ani, posesoarea unei dote consistente. Practic, Mateiu a devenit proprietar al unei moşii pierdută în mijlocul Bărăganului, un loc prăfos, arid, populat de dropii şi ars de un soare aproape indian. El era însă mulţumit, pentru că se simţea pentru prima dată în existenţa sa- egalul boierilor şi nobililor pe care-i admira atât de mult. Transformă locul după gusturile sale stranii, ridică la intrarea pe domeniu un steag cu însemnele heraldice proprii ( o scorneală ivită din imaginaţia bogată a heraldistului amator care era) şi începu să poarte o vestimentaţie pe care o considera rafinată, dar care îi trăda de fapt, dorinţa de parvenire.
Omul devenise o atracţie a bucureştenilor, atunci când descindea în Capitală, cu pasul lui moale, rar, cu privirile fixe, de manechin parizian. Un bărbat ivit din albumele retro ale altor timpuri, un ins pătruns total de importanţa personalităţii sale, care transmitea dincolo de un prim impuls comic, un adânc aer polar. Mateiu impunea în cele din urmă, tocmai prin anacronismul său demn, prin fanatismul fascinant, cu care-şi afişa individualitatea. Nu putea fi vorba de iubire în relaţia cu soţia sa, ci- de un fel de recunoştinţă protocolară, rece. Se respectau şi e sigur că scriitorul nu era genul bărbatului atras de aventuri galante, deoarece era prea orgolios și prea prins ca într-un chihlimbar, de universul bizar pe care şi-l construise cu atâta migală.
Adesea absent, vorbind puţin, dispărea cu orele în biroul său plin de cărţi, planşe ciudate, desene cu o simbolistică uneori grotescă. Soţia îi respecta stilul de viaţă, cu discreţie şi tact. La 51 de ani, Mateiu muri subit, infirmând toate estimările în conformitate cu care, soţia lui va pleca Dincolo înaintea sa.
Văduva avea 76 de ani şi avea să-l urmeze în regatul umbrelor, peste nouă ani…. Un amic şi-l amintea în ultima ipostază, cu figura ceruită, întins în sicriu, vegheat de bătrâna sa nevastă înveştmântată în negru, ca un simbol al unui destin maliţios. Chiar împietrit, chipul lui Mateiu păstra aceeaşi morgă desăvârşită. El rămâne în istoria literaturii române, prin “Craii de Curtea Veche” (apărut în anul 1929), scriere de mici dimensiuni, greu încadrabilă unui gen literar anume.
Aparent o proză, musteşte de o interesantă poezie crepusculară, pe fundalul căreia distingi sunete de orgă sau de flaut. Personajele care-l populează se doreau misterioase (şi până la un punct chiar şi sunt) însă filonul balcanismului pe care Mateiu nu-l suporta defel în biografia lui este totuşi prezent, prin replici luxuriante şi creionări cu parfum vag oriental. Un Bucureşti al desfrâului şi al morţii, de o poezie unică, respiră greoi din pagini, stilul e destul de stângaci, dar scrierea păstrează o pecete aproape cinematografică.
Nu veți găsi aici, nici vreo acțiune care să vă țină cu sufletul la gură, nici povești de iubire lacrimogene, nici măcar scene antologice de capă și spadă. E mai curând, un poem în proză, pe care l-aș asocia imagistic, cu un peisaj nocturn, arar brăzdat de fragmente luminoase, delicate, de o muzicalitate intensă, Niște inițiați roși de vicii, rafinați, cinici și fascinanți în egală măsură, descoperă un București straniu, văzut, parcă, printr-o oglindă magică, tulbure, un București al desfrâului, morții , dorinței ce șoptește rar și își susură aripile invizibile, la ferestrele înghețate ale hanurilor, un București al lacurilor, al caselor ciudate, cu arhitectură clasică și povești înfricoșătoare..
Parcă am auzi un sunet vag, depărtat, de pian, parcă am vedea cu ochii minții, șiruri de umbre ce se rostogolesc sub apele unui cer trist, de o copleșitoare frumusețe..
Mateiu Caragiale era un pictor al atmosferelor cu parfumuri grele, un virtuoz al penumbrei stilistice, un întristat și un pasional.. Câte discrepanțe în același suflet! Câte antiteze ascunse în același condei! E și o ușoară ironie, e și o vână de caricaturist al moravurilor neofanariote, e multă finețe a desenului , multă febrilitate, multă răbdare de orfevru..
Căsătorit cu o femeie de viță aristocratică (mai vârstnică decât el cu un sfert de veac), Mateiu Caragiale a devenit un mic proprietar de țară, cu steag fluturându-i la poartă, stindard pe care era brodată ficționala sa stemă de aristocrat (zice-se) pur-sânge.. Nou prilej pentru contemporani, să-l considere mai mult decât excentric…Dar când a fost creatorul adevărat, un om obișnuit, în felul de a fi? Cine crede așa ceva, se înșeală profund..
Mateiu a fost un estet al snobismului, dar snobismul cultivat de el era chiar unul de superioară organicitate şi dacă l-am reduce strict la gesturi de suprafaţă (ca de pildă- obiceiul de a purta chiar şi în casă, mănuşi din piele de căprioară, sub motiv că-l irita pe piele contactul cu clanţele şi mobila) am greşi profund. Scriitorul era (indiscutabil) un maniac. Dar unul excepţional de dăruit, purtătorul unei legende care l-a copleşit, încă din timpul vieţii…
Deși a cunoscut notorietatea ca prozator, straniul fiu al dramaturgului I.L. Caragiale, a scris inițial versuri, care au fost publicate postum. Volumul intitulat prețios (dar oarecum enigmatic) “Pajere” (1936) făcea o subtilă trimitere la pasiunea scriitorului pentru heraldică și genealogii, obligatoriu ilustrată de propriile sale desene, care reproduceau (sau inventau) blazoane, scuturi, efigii.
Mateiu era pasionat de latura mitico-relativă a istoriei, de misterul ei liric, de greaua moștenire transmisă peste generații de strămoșii cu ereditate încărcată și discutabilă. El era un snob perfect, dar nelipsit de farmec, un visător incorigibil, un om care își detesta epoca, aspirând în secret să fi viețuit în timpurile marilor cavaleri sau principi, dominate de cutume complicate și greu de pătruns vulgului.
Ca poet, fiul lui nenea Iancu este un fel de bijutier, care preferă materia primă cea mai scumpă, un neoclasic iubitor de retorism bine ținut în frâu, un adept al corectitudinii formale cu aer vetust.
Poeziile sale nu vor plăcea firilor dinamice, solare, energice, dar vor stârni interesul celor îndrăgostiți de oglinzile prin care se pot zări la luminile fulgerelor-stranii icoane din trecut… Și treptat, dacă vei avea răbdare, vei constata că această lirică (parcă în răspăr cu provocările modernității) are în curgerea ei lentă, ceva cu adevărat aristocratic și tragic.