Din Șiria Aradului era originar IOAN SLAVICI (18 ianuarie 1848, Şiria, Arad-17 august 1925,Panciu,Vrancea), astfel încât, etnografii îl pot numi din acest punct de vedere un „ungurean”. Creatorul romanului românesc modern, scriitor de vie autenticitate sociologică , el nu a fost un stilist rafinat, ci- un foarte bun observator al mediilor de peste munți, pe care le cunoștea în profunzime. Slavici nu se numără printre scriitorii populari sau extrem de mediatizați ai literaturii române și acest aspect se datorează convingerilor sale etico-politice, cărora le-a rămas credincios toată viața, în pofida tuturor necazurilor pe care a trebuit să le îndure.
A fost un sincer prețuitor și iubitor al românismului, dar nu considera că românii ardeleni trebuie să se integreze politic în interiorul aceluiași stat românesc, ci- să lupte pentru ameliorarea condiției lor identitare, în cadrul Monarhiei Austro-Ungare, într-un regim federal simțitor reformat. Slavici a fost ceea ce se numește un patriot român ardelean, cu o vocație multiculturală de tip central-european, axată pe cultul dinastiei imperiale habsburgice.
Publicist activ, riguros, om care avea reflexul disciplinei interioare și al muncii, mare prieten al lui Mihai Eminescu (moartea acestuia l-a copleșit), poseda cultul cuvântului dat, dar umorul îi cam lipsea, aspect ironizat de către prietenii săi. În timpul Primului Război Mondial (deși trăia pe teritoriul Vechiului Regat, fiind deja naturalizat cetățean român) a fost siderat de trecerea Regatului României în tabăra Antantei, acolo unde se afla și Rusia, stat pe care-l considera un simbol al primitivismului. Cu toate limitele sale condamnabile, Austro-Ungaria reprezenta, totuși, un regim parlamentar, cu un nivel de civilizație superior uriașului spațiu slav. Textele lui Slavici din această perioadă critică sever modelul rus pravoslavnic, opunându-l modelului reprezentat de către Germania și Austro-Ungaria. Întemnițat, acuzat de trădare , atacat în presa dâmbovițeană, Slavici suportă totul cu stoicism, inflexibil în convingerile sale.
Paradoxal e faptul că pe vremea când trăia pe teritoriul fostei monarhii dualiste, ungurii îl condamnaseră la un an de închisoare pentru agitație pro-românească, an pe care-l petrecu în localitatea Vac, pe malul Dunării, în condiții mai mult decât lejere, primind vizite, cărți și ziare. Nici măcar această întâmplare nu l-a transformat, rămânând un prieten al poporului maghiar, despre care va scrie ulterior, în Vechiul Regat, texte de popularizare cu caracter cultural-istoric.
Ulterior, conaționalii săi români l-au acuzat de pactizare cu dușmanii României. Diabetic, astmatic, dar neobosit în a scrie și publica, însurat a doua oară în chip fericit, cu o fostă elevă de-a sa, cu care avusese șase copii (primul mariaj fusese un eșec, după ce la prima tinerețe se îndrăgostise de o croitoreasă total incompatibilă cu el și se lămurise în timp) Slavici și-a petrecut ultimii ani ai vieții în relații reci cu compatrioții săi, cărora, însă- le oferise ceea ce legiuni de politicieni români nu le putuseră oferi- respectiv o operă de autentică valoare, prețioasă cărămidă la edificiul literaturii române.
Slavici a fost unul dintre cei mai buni cunoscători ai poporului maghiar. În același timp, scriitorul a publicat mai multe articole cu caracter interdisciplinar (social, imagologic, psihologic, istoric) în care încerca să creioneze particularitățile sufletului maghiar. Din perspectiva lui Slavici, poporul maghiar reușise să creeze un stat care se impusese în timp, pe harta europeană, în pofida complicatelor evenimente istorice. Ar fi fost vorba de un popor orgolios, cu o clară conștiință a valorii sale.
Acest orgoliu ( amplificat de firea pasională a maghiarilor) ar fi generat mari antipatii din partea popoarelor vecine, pe care conștiința colectivă ungurească nu le-ar fi urât, dar le-ar fi tratat cu un anumit dispreț. Excelent cunoscător al limbii maghiare, Slavici recurgea la exemple lingvistice, atunci când puncta diferitele moduri în care erau priviți vecinii ungurilor. Sârbii ar fi fost considerați cruzi și sălbatici, românii certați cu igiena personală, slovacii- un fel de cantitate neglijabilă. O vie antipatie ar fi nutrit maghiarii față de germani, pe care i-ar fi considerat brutali, în vreme ce șvabii ar fi fost penibili, pentru că ar fi avut tendințe de îngrășare, posteriorul lor crescând frecvent în dimensiuni. Evident- existau și multe exagerări, datorate malițiozității și patimilor la care se recurgea, dar Ioan Slavici nu-i urăște nicio clipă pe maghiari, ci, meticulos, atent, continua să citească enorm despre ei, recurgând la tot felul de surse.
El inventariază, constată, reflectează. Ungurii sunt buni luptători (credea Slavici) cu un temperament viforos, oameni cărora le place să muncească înzecit și care își iubesc identitatea națională cu o intensitate extremă. Poate că niciun alt popor european nu e mai naționalist decât maghiarii (considera scriitorul) și explica această latură, și din considerente geopolitice, prin singularitatea colectivității maghiare, înconjurată de popoare străine. Solidaritatea ungurilor era admirată de Slavici, prozatorul observând că sentimentul unității maghiarilor este puternic prezent . Iubirea de patrie, cultul pentru eroii istoriei proprii- este aceeași și la aristocrați și la țăranii maghiari. Pare că esența existenței maghiare este conștiința națională. Portul maghiar este apreciat și el de către Slavici , care vedea (de exemplu) în pintenii și penele purtate de căre bărbați, un semn al estetismului. Spre deosebire de germanul metodic (dar cam prozaic) ungurul savurează plăcerile vieții și acest lucru e vizibil atât în momentele de sărbătoare, cât și în gastronomia maghiară, bogată și incitantă.
Ospitalier, săritor și prietenos, ungurul poate trece rapid de la bucurie la furie, doar dacă i s-a părut, că un cuvânt nelalocul său i-a jignit familia sau patria. Din păcate (conchidea Slavici) ungurii au pierdut mult prin exacerbarea unui complex de superioritate, tipic mândriei naționale, numai că acest complex (în cazul lor) corelat cu disprețul față de cam tot ce e nemaghiar, le-ar fi creat mari probleme în decursul istoriei. Ungurul e un fel de curcubeu pe cer, fără îndoială spectaculos, dar fără profunzimi, în sensul că riscă a dispare repede din memoria afectivă a celor de alt neam, care nu-i vor putea ierta niciodată mândria exagerată. (Altă figură de stil utilizată de către Slavici).
Și totuși (era convins scriitorul) destinul românilor și al maghiarilor este unul strâns împletit în plan istoric, iar vecinătatea geografică trebuie să ne conducă la concluzia că națiunile noastre sunt obligate în viitor să se descopere reciproc, prin intermediul unei amiciții reale. În pofida episoadelor care ne-au învrăjbit, Slavici era sigur că va veni o vreme, în care între români și maghiari se va fi instaurat, suverană, normalitatea.
Şi nu uitaţi: „E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii.”