Pierre Richard sau Cinema, vin roşu şi Matrioşca
Pierre-Richard Maurice Charles Léopold Defays, pe scurt Pierre-Richard sau Marele Blond, aşa cum este el cunoscut publicului român, s-a născut la 16 august 1934 la Valenciennes (Franţa), unde de altfel şi-a petrecut şi copilăria şi o parte din adolescenţă. După absolvirea liceului, fiind atras de magia teatrului, se mută la Paris unde urmează cursuri de artă dramatică la Centrul Dullin.
În anii `60 participă la unele emisiuni televizate de varietăţi, colaborând cu realizatori de marcă ai momentului: Jean Christophe Averty, Pierre Koralnik, Jacques Rozier. Este remarcat de cineastul Yves Robert care îi propune să interpreteze rolul lui Alexandre le bienheureux – un ţăran paraşutist aiurit. Apoi joacă în filmul La Coqueluche, regizat de Christian-Paul Arrighi. Tot Yves Robert, cel care i-a descoperit talentul, este cel care îl încurajează să scrie pentru marele ecran. Astfel, având drept inspiraţie Caracterele sau Moravurile veacului (1688) de Jean de la Bruyère şi sedus fiind de comedia romantică Distratul (1970), Pierre Richard ajunge să lucreze timp de un an de zile la aceasta în calitate de producător, scenarist, realizator şi interpret în rolul principal, formulă care se aplică doar marilor actori de comedie, de la Charlie Chaplin la Jacques Tati şi nu numai.
La fel ca aceştia, cu acest prim film el a ştiut să creeze de la început un tip de personaj care s-a impus; mai mult, reuşita acestei experienţe îi dezvăluie frumuseţea carierei de cineast. Urmează un al doilea film care vine ca o confirmare a încrederii pe care Yves Robert i-a acordat-o: Les Malheurs d’Alfred. [1]
Perioada anilor `70-`80 a fost una de succes pentru marele comic, acesta devenind un adevărat rege al box-office-ului din hexagon. I se oferă şansa de a juca roluri de comedie în numeroase pelicule, a căror regie este semnată de regizori precum Claude Zidi, Yves Robert, Georges Lautner şi Francis Veber. Comediile care îl au ca protagonist pe Pierre Richard au făcut înconjurul lumii, fiind preferate mai ales în ţările din fostul bloc comunist, unde personajul interpretat de acesta era înzestrat cu o forţă universală ce reuşea să depăşească graniţele impuse de limbaj.
În 1972, Pierre Richard colaborează din nou cu Yves Robert, fiind interpretul personajului principal în comedia Marele Blond cu un pantof negru. El a ştiut să creeze un personaj atipic, fiind un demn urmaş al lui Buster Keaton (actor şi regizor american de succes din perioada filmelor mute, poreclit „marele chip de piatră”) în ceea ce priveşte expresia mimico-gestuală, şi al lui Grucho Marx pentru jocurile de cuvinte şi pentru comicul de limbaj burlesc.
Pierre Richard și Jane Birkin
În anii `90, fără nici cea mai mică abatere de la cariera cinematografică, Pierre Richard şi-a diversificat activitatea devenind viticultor. Deţine o suprafaţă de aproximativ douăzeci de hectare de viţă de vie în Languedoc şi produce chiar şi 80000 de sticle de vin pe an. Astfel, a mers în diferite turnee de lansare a mărcii de vin care îi poartă numele.
Aşa cum în anii comunismului publicul din Rusia s-a delectat cu filmele de comedie în care acesta era protagonist, în 2013 a avut ocazia să-l aibă ca musafir în cadrul unui nou turneu de promovare a licorii lui Bachus provenită din podgoria proprie. În cadrul unei conferinţe de presă susţinute cu ocazia lansării, Pierre Richard a vorbit despre dragostea sa pentru film şi pentru vin, dar şi despre dragostea sa pentru patria lui Puşkin, sentiment împărtăşit şi de alte vedete franceze precum Gérard Depardieu, Patricia Kaas şi Mireille Mathieu. „Sunt actor, dar sunt şi viticultor. În definitiv, sunt meserii complementare, spune el. Să faci un film înseamnă să oferi plăcere oamenilor şi să bei un pahar de vin este de-asemenea o plăcere. Sunt plăceri care nu sunt niciodată atât de puternice ca atunci când sunt degustate împreună.” (n.t) [2]
În pofida iubirii sale pentru Rusia, marele actor francez a spus că nu este pregătit să emigreze acolo şi nici să-şi ia cetăţenia rusă ca Gérard Depardieu. „Diferenţa dintre mine şi Gérard este că eu am mulţi nepoţi. Aş fi încântat să am naţionalitate rusă, dar n-aş putea să trăiesc în Rusia lăsându-mi nepoţii în Franţa. […] Eu am o viaţă de familie şi el nu. Aşadar el se poate stabili în toate ţările din lume. A ales Rusia, îl înţeleg. Însă eu sunt fericit să revin de fiecare dată în Rusia, dar n-aş putea să mă despart de familie.” [3]
Iar ocazia de a se reîntoarce în Rusia a venit o dată cu turnarea unei co-producţii franco-ruse – Le Vendeur de jouets (2015) regizată de Yuriy Vasilev. „Voi juca un personaj care bea tot timpul, este un rol făcut pentru mine”, se amuza el. [4]. De altfel, Pierre Richard şi-ar fi dorit să joace într-un film marca Nikita Mihalkov, despre care afirma că este un regizor imens.
Rolul care l-a consacrat pe plan internaţional, inclusiv în România, este cel al lui François Perrin din miniseria Marele blond – Marele blond cu un pantof negru (1972) şi Întoarcerea marelui blond (1974). Acelaşi personaj François Perrin l-a jucat şi în filmele: On aura tout vu! (1976), Jucăria (1976) şi Capra (1981). În afară de miniseria Marele blond, în România, publicul l-a putut urmări şi în filmele: Un idiot la Paris (1967), Fugarii (1986), Sunt timid, dar mă tratez (1978) ş. a.
Astăzi, la vârsta de 85 de ani el continuă să joace, atât în filme, cât şi în piese de teatru, fiind la fel de activ ca întotdeauna. În luna iunie a acestui an, Pierre Richard putea fi văzut pe scena teatrului La Scala din Paris în spectacolul Petit éloge de la nuit.
Şi asta nu este totul; el şi-a propus ca anul viitor să mai realizeze un film: „Sunt uimit de ceea ce am putut face, mai ales pentru un leneş ca mine!”, spune el, amuzându-se, într-un interviu acordat publicaţiei Le Parisien.
„Sunt un leneş care a muncit tot timpul.
Efectiv alerg, poate şi pentru a nu simţi scurtimea unei vieţi.” [5]
S-ar putea spune că munceşte atât de mult şi din teama de moarte, dar mai ales din teama de boală, aşa cum însuşi mărturiseşte: „[Mă gândesc la moarte] mai mult decât în urmă cu patruzeci de ani, dar nu în mod exagerat… Ceea ce mă impresionează cel mai mult, sunt colegii care pleacă, [Mireille] Darc, [Jean] Rochefort, [Jean-Pierre] Marielle… Din generaţia mea n-au mai rămas mulţi. Sigur că mă gândesc la asta. Dar nu într-atât încât să-mi umbresc ziua. […] Ce mă face să-mi fie teamă e boala. Dar moartea… Puţin şi ea. Dar încep să mă obişnuiesc, de trei ori mi-au anunţat moarte ape reţelele de socializare. Cel puţin, am privilegiul de a şti ce gândeşte lumea despre mine cu-adevărat.” [6]
