„Ehei, scrisul e boierie mare și har”. Interviuri cu Nicolae Steinhardt
Nicolae Steinhardt, Sihastrul de la Rohia, cunoscut îndeosebi pentru extraordinara călătorie de la iudaism la ortodoxie mărturisită lumii de dincolo de temnițele politice în volumul de memorii „Jurnalul fericirii”, a îmbogățit lumea literară de după 1965 în calitate de critic. Volume precum „Între viață și cărți” (1976), „Incertitudini literare” (1980), „Critică la persoana întîi”(1983), „Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte” (1987) rămân lucrări de referință în literatura română contemporană.
Un giuvaier îl reprezintă volumul „Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt”, realizat de poetul și publicistul Nicolae Băciuț. Acesta cuprinde corespondența purtată cu Steinhardt în perioada 1986-1988, un dialog cât se poate de viu – în ciuda mijloacelor precare de comunicare la distanță – concentrat pe activitatea de critică literară a părintelui Steinhardt, retras deja la mânăstirea Rohia pentru a-și trăi ultimii ani din viață de creștin cât mai aproape de Divinitate.
Sihastrul de la Rohia răspunde întrebărilor poetului Băciuț cu o bucurie aproape copilăroasă, mărturisindu-și sincer emoțiile – poate de înțeles având în vedere „rigorile editoriale” ale vremurilor – cu privire la aprobarea apariției materialelor sale în publicațiile românești.
Pe măsura inocenței emoțiilor ce transpar din rândurile trimise intervievatorului său sunt și opiniile tranșante, chiar neîndurătoare cu privire la tinerii scriitori ai timpurilor, la rigorile poeziei și ale scrisului, în general. Iată ce spunea Steinhard, întrebat despre arta scrisului:
* * *
„Cred că un scriitor se poate rata iremediabil, se poate compromite cu ușurința cea mai fantastică. E puternic, ca orice artist. Dar nu e mai puțin fragil decât, bunăoară, civilizația însăși. E în permanentă primejdie de a se depersonaliza, de a reintra în rândurile mânuitorilor de condei. Depersonalizarea, acesta-i pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar desăvârșirea stilistică ori nativă, important e să fi spus ce avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuși, cu “întâmplările”; important e a nu sfârși copleșit de regret, melancolie și căință.”
„Îmi plăcea, da, îmi plăcea să mă leagăn cu iluzia că voi ajunge romancier.”
„Curajul, cea mai serioasă definiție i-a dat-o Brice Parain, e foarte simplu, dacă vrei să fii liber, nu trebuie să te temi de moarte; liber ca om ori ca scriitor.”
„Scriitorul nu are a fi moralist. Ferească-l Dumnezeu de una ca asta! Alta e menirea lui: să iște în mintea și-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale.”
„(…) scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi i se aplică de minune enunțul acesta. Dar ea nu este numai boierie ci și produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspirație, desigur, dar și îndelungată trudă.”
„Autenticitaea nu se definește, ea se simte. Oricare cititor câtuși de puțin avizat își dă imediat seama dacă scriitorul scrie (conștient sau inconștient) după șablon, indicații modă ș.a.m.d. ori de la sine, dacă joacă un rol sau se dă în vileag, se mărturisește, se dă fără rușine pe față.”
„Adevărații scriitori își păstrează manuscrisele ca pe ochii din cap. Exemplu categoric: lada de manuscrise a lui Eminescu. N-a fost un sedentar, se tot muta, avea o fire vagaboandă, însă lada (cufărul) i-a fost ca o raclă cu moaște sfinte! E și aceasta o dovadă puternică a autenticității geniului său, a puterii sale artistice. Iar Tolstoi spunea: îmi iubesc nevasta, dar mai abitir îmi iubesc romanul.”
„Scrisul, plăcere, mare plăcere, dar și caznă. Așa cred că e pentru toți cei ce îndrăznesc să pună mâna pe condei (put pen on paper, zic englezii).
„Ce întrebare mă obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri?”
„Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinență. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar și multă apă de ploaie. Toată lumea scrie și tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecție, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare și har.„
Fragmente din volumul „Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt”, de Nicolae Băciuț, apărut la editura Libris Editorial.
Sursa foto: societatesicultura.ro, marturisitorii.ro, libris.ro
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
Comments: no replies