ea se întoarce dând ocol unui surâs exilat
în zadar preaplinul tăinuit sau
timpul ce-și subțiază trupul
precum arsura silitrei
și nu pentru că i-ar fi lipsit
ceva al cărui nume să-l știe
ci dintr-un nesaț al tristeții
când albe când impulsiv negre
degetele lui flutură-n inima ei
un Bach devreme neînțeles
între preludiu și fugă
forme perfecte-i așteaptă-n orașul
unde aleargă dragostea
cu ochii încondeiați și deschiși
foto tumblr.com
Citește și nu mai e nimic e totul
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
