N-am știut ce ascult prima dată când l-am auzit. M-a izbit doar. Ceea ce scăpa atunci cunoașterii revenea întru totul simțirii.

Fascinația aceea și-a menținut prospețimea și m-a condus – pe căi mai mult instinctive pentru că nu aveam nici un reper – la rezultatul căutărilor: Pisando Flores.

Pisando flores – Călcând pe flori

Cum așa, să calci pe flori, chiar poetic vorbind?! Poate să le pisezi sub „călcătura” apăsată a unei pasiuni, să le simți sub „talpa” gândului îndrăzneț și a copilăriei, poate să le strivești sub un arcuș fermecat, ei da! asta da!

Și astfel „l-am cunoscut” pe Ara Malikian, apoi am scris despre el și uite, îl „agăț” mereu pe „perete”, ca să-l vadă și cei care nu-l știu, așa cum nu-l știam nici eu …

Mi-a rămas, totuși, Pisando flores în gând și nu l-am putut lega de nimic altceva în afara arcușului malikian… o poezie, o sursă, un izvor, ceva ce a existat înainte.

Nu am găsit, poate că el este primul inventator cultural al pășitului pe flori.

Într-o antologie de poezie spaniolă am găsit, totuși, un alt pisandopisando estrellas și pisando celeste–  în versuri ale poeziei lui Vicente Aleixandre, poet spaniol al Generației din ’27. Aleixandre a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1977 „pentru o scriere poetică creatoare care lămurește condiția umană în cosmos și în societatea actuală, reprezentând în același timp marea reînnoire a tradițiilor poeziei spaniole dintre războaie”.

Posesión

Negros de sombra. Caudales
de lentitud. Impaciente
se esfuerza en armar la luna
sobre la sombra sus puentes.
(¿De plata? Son levadizos
cuando, bizarro, de frente,
de sus puertos despegado
cruzar el día se siente.)
Ahora los rayos desgarran
la sombra espesa. Reciente,
todo el paisaje se muestra
abierto y mudo, evidente.
Húmedos pinceles tocan
las superficies, se mueven
ágiles, brillantes; tensos
brotan a flor los relieves.
Extendido ya el paisaje
está. Su mantel, no breve,
flores y frutos de noche,
en dulce peso, sostiene.
La noche, madura toda,
gravita sobre la nieve
hilada. ¿Qué zumos densos
dará en mi mano caliente?
Su pompa rompe la cárcel
exacta, y la pulpa ardiente,
constelada de pepitas
iluminadas, se vierte.
Mis rojos labios la sorben.
Hundo en su yema mis dientes.
Toda mi boca se llena
de amor, de fuegos presentes.
Ebrio de luces, de noche,
de brillos, mi cuerpo extiende
sus miembros, ¿pisando estrellas?,
temblor pisando celeste.
La noche en mí. Yo la noche.
Mis ojos ardiendo. Tenue,
sobre mi lengua naciendo
un sabor a alba creciente.

Beată de lumini, de noapte,
de străluciri, carnea meu își extinde
membrele, călcând pe stele?
vibrații pășind pe albastru deschis.

foto tumblr.com