Te fermeca
(pe cuvânt)
c-o uitătură verde-căprui
de ape îndrăgostite, în care
îți arunci pe furiș
ochii
și te prind, leneș
ai lui.
I-am dat la topit inima
acolo
vreo câțiva pistrui
cum dai la bijutier
și-am devenit
din unul doi
nesătui.
Dornic
precum un tren deraiat
ce se ține-ntr-o șină
a sărit și-a semnat
pe mâna mea stângă:
”Nebundelegat”
foto tumblr.com
Citește și Mirări accidentale
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.