„Muzica este legătura directă a omului cu Dumnezeu.”

Inayat Khan

Scriind ”Despre cer”, Aristotel concepea una din cele mai cuprinzătoare definiții ale frumuseții absolute, traductibile prin armonia alcătuirii cosmosului: muzica sferelor. Între știință și mitologie, această artă devine dintr-o dată cea mai cuprinzătoare, cea mai grea de sensuri, pentru că substanța ei simbolică va trece dincolo de lumea grăită și ordonată a profanului, înspre transcendența accesibilă numai prin revelație. Între oameni și zei, ea reprezintă limbajul universal prin care trupul se spiritualizează, dezmărginindu-se.

Nu doar umanitatea compune și înțelege melodia, ci ea se naște acolo unde nevoia de sacru capătă ritmuri unice, captând sonoritățile  pe care natura le oferă cu atâta generozitate celor care știu, în tăcere, cu urechea lipită de pământ, să asculte glasul ei tainic, de la izvoare. Preotul cântă la căpătâiul viilor și al morților, iar mama îi cântă copilului, ca să îl ocrotească de vise rele…

Sufletul vibrează cu intensitatea odei când e fericit și cu gravitatea unei litanii când își pierde sensul de a fi, iar pentru fiecare din stările care îl străbat există o melodie ale cărei versuri se rescriu neîncetat, în cele mai frumoase povești de dragoste și în cele mai triste cuvinte ale despărțirii, până la final. Euterpe, muza poeziei lirice și a muzicii, stă veșnic trează, gata să încânte, să aline, să tulbure și să adoarmă simțurile ca un drog, singurul necesar, pentru că acolo unde se aude glasul ei, războiul încetează.

m

În memoria ancestrală a omenirii, nu există niciun sentiment imposibil de pus pe note muzicale, așa cum nu există niciun cântec care să nu ne înfioare, cernând întreaga noastră existență prin sita lui magică, transfiguratoare. Suntem un cântec al îngerilor și un cântec al lebedei, în același timp, iar în răstimpul dintre ele, variațiuni de mitic Orfeu, împlinindu-și destinul în sunetul izbăvitor al harfei. Cu alte cuvinte, atâta timp cât simțim, suntem fiecare câte o melodie prin care de aici, de pe pământ, comunicăm cu noi înșine, cu ceilalți și cu Divinitatea. Semnul nostru că trăim și că mai există speranță.

Ziua Internațională a Muzicii se sărbătorește în fiecare an la 1 octombrie și este celebrată prin manifestări publice (concerte, de obicei caritabile, reprezentații prin care amatori sau profesioniști atrag atenția asupra frumuseții acestei arte nepieritoare), istoria ei datând încă din 1970, când americanul Joel Cohen a avut inițiativa de a marca solstițiul printr-un playlist de 24 de ore, fără pauze.

Să nu uităm că „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.”, spunea Nichita Stănescu, ”poetul care vorbea cu îngerii”, sau, mai bine zis, ”cânta” cu îngerii. Dincolo de uman, avea încredere că muzica e soluția perfectă la toate ecuațiile vieții, indiferent de sistemul de necunoscute în care ne regăsim, cu sau fără voia noastră.

Așadar, ca să îl parafrazăm pe simbolistul Paul Verlaine: „De la musique, avant toute chose!”.

sau pe Nietzsche, filozoful îndrăgostit: „Ce-mi doresc cu adevărat de la muzică? Să fie la fel de fericită şi profundă precum o după amiază de octombrie. Să fie individuală, zburdalnică, tandră şi dulce ca o micuţă femeie plină de pasiune şi farmec.”

sau pe Tagore, poetul etern al Indiei: „Muzică, tu ești tovarășul meu de zi și de noapte, la durere și la fericire. Tu ești apă răcoritoare în pustiul vieții mele.”

Citiți și despre Leonard Cohen