ce dacă tencuiala
se năruie cum
atomii în frunza ce cade
și ce dacă balamaua geme
sub pieptul uleiului hârbuit
veniți de dansați pe extazul ruinei şi poarta
în urmă trântiți
moartea se veselește
bea vinul tânăr
scapărând în copite boabele
albnegre de strugur
tinerețea se irosește pe tineri și poate
ți-aș da dreptate, Bernard, în seara
când dreptul la tristețe va deveni obligație.
privește
acest crescendo al timpului mai presus
de orice simțire
apa căreia-n somn perna
i se pune pe față.
foto sursa
a fost de-ajuns o criză de fascinație ca un frison de țambal
și dâra lăsată de pași – răscolitor pretext al unui sărut lipsit de imaginație
(ah, sărut urma pașilor tăi!)
zdrențele zidurilor pe unde a trecut umbra ta și piramida
din care a dispărut faraonul… Citește și ea…
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
