ea…
a fost de-ajuns o criză de fascinație ca un frison de țambal
și dâra lăsată de pași – răscolitor pretext al unui sărut lipsit de imaginație
(ah, sărut urma pașilor tăi!)
zdrențele zidurilor pe unde a trecut umbra ta și piramida
din care a dispărut faraonul
așa s-a născut
cu carne crudă o hrănesc și cu cioburi
uneori îmi ia de la gură
printre gratii de aer îi mângâi coama
mâna mi-o mușcă la sânge
așa o iubesc
***
subțire plămân pus la uscat
albastră venă-nțepată
veniți de dansați pe extazul ruinei și poarta
în urmă trântiți
ce dacă tencuiala firii
nevăzută se rupe cum
atomii în frunza cea năruită… Citește și veselie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
