„… mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând”

Alexandru Vlahuță rămâne unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Eminescu, iar prietenia care i-a legat a fost, la fel ca și în cazul lui Creangă, una din cele mai statornice. Îl însuflețea nu numai admirația față de marele nostru poet, dar și un sentiment al valorii covârșitoare pe care el urma să o reprezinte în cultura română, vitregită mereu de ingratitudinea unor detractori care nu suportau concurența. În ultima perioadă de zbucium a celui care va rămâne simbolul culturii noastre naționale, Vlahuță a fost cel care s-a preocupat îndeaproape de soarta lui, demonstrând, cu mijloacele omenescului, faptul că artiștii au un alt fel de conștiință, mai profundă, mai justă, consonând cu cei din aceeași sferă de preocupări.

Iată ce consemna autorul „României pitorești” despre momentul întâlnirii cu Mihai Eminescu:

„Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe ticsite pe nouă poliţă lungi ca de vr’o patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colţ, ş’un cufăr vechiu; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoştea din copilărie, îşi ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuţeala apelor.

Sfiicios, mă uitam la Eminescu, şi mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie.

Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieaţă şi de emoţiune, care uneori te înfioară ca nişte acorduri curioase, neaşteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” şi fumându-ne dejunul şi prânzul de a doua zi.

El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscrise intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e trudit şi n’a mâncat nimic în ziua aceea. Îmi pun mâinile la ochi şi trec repede peste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi mai nobilă parte din vieaţa şi inteligenţa lui pentru… o mizerabilă bucăţică de pâine.

Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toţi pe la băi. Eminescu stătea niclintit în Bucureşti, mistuindu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora, soldat credincios şi nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid şi foarte obosit la faţă. – Uf, nu mai pot, nu mai pot, aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vr’o două săptămâni… – De ce nu te duci? – Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?… Asta era pe la sfârşitul lui Maiu. După o săptămână gazetele anunţau că Eminescu a înebunit. „Timpul” rămânea cu cele mai frumoase articole, ce s’au scris vr’odată în coloanele sale, şi cu părerea de rău că pierde un redactor, pe care nu’l mai putea găsi şi fără al cărui condei trebuia să moară.

De aici încolo viaţa lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iaşi. Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă.

Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când, şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!…”

Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit şi ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aş vrea s’adorm odată, şi să nu mă mai deştept”.

Și poemul pe care i-l dedică, un fel de Memento al legăturii indestructibile dintre spiritele lor:

Tot mai citesc măiastra-ți carte,
Deși ți-o știu pe dinafară:
Parcă urmând șirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseți,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieți…

Și te-nțeleg te simt aproape:
Cu-aceeași suferință-n față,
Cu ochii gânditori și galeși,
Sătul de trudnica-ți viață.

A, nu mă mir că ți se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvnești pe cei ce nu există,

Și că potop de negre gânduri
Se strâng și ți se zbat sub frunte:
Pe veci întunecații nouri
Sunt frații vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ți tâmpla
De flăcările năbușite,
Ce-ți luminau ale gândirii
Împărății nețărmurite,

Și de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Și răzvrătitului tău gând!

Și cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ți-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci și strimte.
Și tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăți din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?

Citiți și Prefera să fie metresa lui Eminescu…

Bel Esprit