Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu, aflăm de pe wikipedia. Date seci, lipsite de inimă și de vreo bătaie a ei, măcar cât un fâlfâit de aripi. Ce nu ne spune enumerarea seacă a unei vieți atât de scurte și de triste aflăm din poemele ei, dedicate iubitului pentru care și-a pus capăt vieții, la 50 de zile distanță de moartea lui.

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”, îi scria Veronica lui Eminescu, ca o sentință definitivă la suferință nesfârșită, pe care și-o asumase în clipele grele ale distanței dintre ei, adâncită și mai mult de sora poetului care îl îngrijea, de stările depresive ale poetului și de câțiva prieteni, printre care și Maiorescu, care nu vedeau cu ochi buni relația lor. Ingerând o doză mare de arsenic, în singurătatea de la mânăstirea Văratec, Veronica împlinea profeticele vorbe ale lui Eminescu, neintenționat fatidice: “Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.” În detalii cuprinzătoare, citiți povestea lor aici.

Să pot întinde mâna

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Când noaptea e adâncă

Când noaptea e adâncă și-i liniște, tăcere,
Când și zefirul dulce pe frunze doarme lin,
Iar luna călătoare pe cerul cel senin
A firii adormite e singura veghere,

Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe,
Deștept, făr-de repaos veghează ne-ncetat,
Cu-al zilei zgomot mare în veci neîmpacat
Tăcerea mută-a nopții îi place să asculte.

Ce-aude el atuncea când eu n-aud nimica,
Nu știu, însa în pieptu-mi un farmec dulce simt,
Și orizontu-mi pare că e îngust și strâmt,
Iar lumea uriașă neînsemnat de mică.

Cum îi răspundea Eminul nu putem decât să simțim emoția ce răzbate, peste vremuri, din cuvintele lui.

„Din luna lui Iunie 1882.

                         A plâns scriind-o.

         Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

         lui Emin”  

Din toată  această sfâșietoare poveste de dragoste, rămân în eter vorbele fiicei Veronicăi, care a știut, în cuvinte simple, să închidă atât gura lumii, cât și ecuația existențială a poetei:  „Prefera să fie metresa lui Eminescu, decât nevasta unui prinț„. (Virginia Micle)

În 1992, Tia Șerbănescu, prozatoare și jurnalistă,  a publicat un amplu eseu, comentînd personalitatea Veronicăi Micle şi relaţia dintre cei doi. Iată esenţa:
A știut să fie muza ideală; cochetă cînd trebuie, indiferentă cînd trebuie, fidelă mereu și infidelă din cînd în cînd, adică exact cînd era necesar pentru ca această iubire să-și găsească mereu prospețimea, și ca poezia să înflorească pe soluri noi și, în fine, solidară și în moarte. Pentru o femeie ce se afla sub reflectoare ce-i cîntăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discretă și delicată și a știut să întrețină buna funcționare a discernămîntului.
Urmînd sugestia lui Maiorescu că Veronica ar fi născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbați, diferiți istorici literari, biografi și publiciști, în cursa pentru spectaculos, au creat Veronicăi Micle efigia unei femei ușuratice, nestatornice și indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar clișeul impus de o societate nedreaptă, grăbită și superficială este greu de înlăturat, cu toate dovezile incontestabile. Veronica și a jertfit tinerețea familiei și s-a preocupat atent de educația celor două fiice. A făcut parte din societăți de caritate, iar în timpul războiului de independență a fost soră de caritate.
Cînd i s-a permis, l-a îngrijit pe Eminescu cu mult devotament și a participat la suferința lui cu toată ființa ei. Pe Eminul ei, cum îi plăcea să-l alinte, l-a iubit cu o dragoste profundă. Oricîtă răutate ar nutri cineva, nu se poate să nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei și din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu. Poeziile ei sunt un adevărat jurnal de iubire, trecînd prin toată gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încît l-a urmat pe Eminescu și dincolo de pragul pămîntean. A lăsat în urma ei două fete, pentru a-și împlini destinul de iubită, săvîrșind „nunta în cer”, infinit mai durabilă decît căsătoria cu acte.
Murind, Eminescu a luat și viața Veronicăi, dăruindu-i în schimb nemurirea.
Tragedia vieții lor este copleșitoare.

Citiți și : Ce s-a ales din două vieți…