Am crescut cu ideea că „a intra în învățământ” este o chestiune de alegere și de motivație. Puternic întemeiată. Dar și că are prestigiu. „Profesorul e profesor”, mi se spunea, și asta părea că „nu e meserie ca oricare alta”, însemna prestanță, respectul celor din jur, autoritate morală și profesională. Mama mi-a spus-o prima, și-ncă de mică, iar profesorii pe care i-am avut – în mare parte, foarte buni, pe alocuri, excepționali, dar întotdeauna tratând cu seriozitate actul de a preda – au confirmat-o.
Mai târziu, cărțile au legitimat-o în fel și chip. Bașca, am avut timp s-o tot verific în toți anii mulți de școală în care m-am tot (trans)format, prin puterea cuvântului scris, dar și a oamenilor care au practicat-o cu devoțiune și credință (și am în minte nu numai celebri pedagogi sau universitari (și) cu vocație pedagogică, dar și profesori de gimnaziu, de colegiu sau învățători care ar fi putut rămâne nu numai în amintirea unora dintre noi, ci în istorie, dacă și-ar fi scris metoda.
Nu poate fi, nu este și nici nu trebuie să fie altfel. Dacă este altfel, atunci e în detrimentul tuturor celor implicați. Cu excepțiile de rigoare – unele justificate politic, altele, prin istorie individuală, uneori simple greșeli de orientare, alteori, strategii sau compromisuri de supraviețuire -, „a alege cariera didactică” nu era întâmplător și nici superfluu.
Trebuia să știi că poți s-o faci, că îți place, că te țin balamalele (și baierele pungii pe care o știai modestă dintru început). Dacă nu îți place e belea, nu iese nimic, nu are efect, te enervezi tu pe tine, te duci dimineața de parcă te-ai duce la tăiere.
Nu e ușor nici măcar să-i faci să te asculte, cu atât mai puțin să transmiți ceva, nu e liniște când vorbești, țipi ca să te faci ascultat, pui absențe nemotivat (sau, și mai rău, „nemotivabil”, ceea ce nu există, de fapt) și îi mai și dai afară din clasă pe „recalcitranți”, dai vina pe părinți, pe societate, pe istorie, pe programă, pe orar, pe țară, pe vremea de afară, nu-ți ies explicațiile, dai vina pe manual, pe programă, pe familie, pe soartă, „asculți” în draci, pui note mici și te plângi că „nu se mai învață”, că „nu există interes” etc.
Meseria asta nu se face „ca oricare alta”. Alegi să fii profesor pentru că îți place și îți iese bine, ușor, „ca uns” să transmiți (din) ce știi și din ce ești, iar tu ai grijă să fii cât poți tu mai bine, că „profesorul e profesor”, nu e „glugă de coceni”, trebuie să fii în progres continuu, să ai ce să transmiți și asta să te bucure, iar pe ceilalți să îi ajute, să îi schimbe în bine, să o vezi pe fețele și în mințile lor, atunci, dar și peste ani.
Alegi să fii profesor și înțelegi că e un continuu flux de energie, date, atitudini, când vrei și știi să o faci la orice oră din zi și din noapte și mai ales să știi că îți iese și ți-a ieșit. Nu din întâmplare și nu la voia întâmplării. Se poate spune (și) că se învață, că ar fi, desigur, și meșteșug, tehnică, știință de a face să funcționeze strategiile didactice, dar mai e și altceva.
Se poate numi „chemare”, talent, har, cum vreți (în fișa de evaluare psihopedagogică din timpul Liceului Pedagogic era o rubrică separată – greu cuantificabilă, adevărat – care se numea „tact pedagogic”) și s-ar putea traduce prin starea de continuă adaptare la celălalt, la mintea (nivelul, posibilitățile, limitele), dar și la nevoia lui de cunoaștere și formare, care trebuie stimulată permanent.
Deci meseria asta are nevoie de știință (muuultă) de carte la disciplina aleasă, apoi de tehnici și strategii didactice de proiectare, predare și evaluare, mereu adaptate, dar și de atitudinea potrivită, respect, deschidere, empatie, toleranță, dar și bucurie pentru cei cu care lucrezi, pentru elevi și studenți, dar și pentru colegii de breaslă.
Și nu doar în orele de program, ci în fiecare moment, și acasă, și la telefon, și în pauză, și în excursie, și în cancelarie, și pe stradă, e o altă piele în care intri și care ajunge să fie prima și singura.
E nevoie de minte echilibrată și stăpânire de sine, în așa fel încât să nu te „răzbuni” la clasă că ai avut probleme cu somnul, dureri reumatismale sau probleme cu transportul în comun sau că ți s-a dus firul la ciorap, dar și un rezervor mare de afectivitate, în așa fel încât să poți empatiza cu diferite tipologii de tineri (fără să fii continuu permisiv și „de treabă”, dar nici mereu exigent, că „undeva tot greșesc ei” și mai bine să te știe de frică).
O mare disponibilitate ludică și una histrionică ajută la transmiterea oricărui tip de informație (chiar și cea tehnică), schimbi registrul, tonul, starea, „povestea” în funcție de vârsta (și particularitățile) celor cu care lucrezi, e știut.
Apoi rezistență (la suprasolicitare, la un anume tip de stres, etc.), dar mai ales trebuie timp.
Dar mai ales timp. Timp pentru o continuă informare și formare, pentru că trebuie să fii la curent cu noutățile în domeniu, dar și în pedagogie, la schimbările de paradigmă, trebuie să poți restructura continuu conținuturile, atitudinile, să fii în pas cu propriul „Zeitgeist” (și ci cele trecute, ca să nu reinventezi telefericul).
Or, pentru asta, trebuie să nu fii încolțit de spaima că nu poți plăti întreținerea, coșul zilnic, rata la bancă. Nu poți fi deschis actului de a preda și nu poți fi adaptat la partenerul de învățare dacă ești paralizat de chestiuni administrative care te mănâncă de viu. Și atunci salariul trebuie să fie acoperitor.
Nu trebuie să fii nevoit să îți iei un alt serviciu sau să faci meditații că altfel nu supraviețuiești. Iar asta nu e un moft sau o aliniere la politica economică europeană a momentului, asta e vital pentru cel care a ales meseria de educator. Salariul trebuie să acopere trebuințele administrativ-casnice, resursele și sprijinul pentru perfecționare continuă. În așa fel încât „un profesor e un profesor” să însemne în continuare prestanță, știință de carte, autoritate morală și comportament corect, disponibilitate intelectuală și afectivă, libertate și discernământ.
Cred în educație.
Mi-aș fi dorit să nu trăiesc timpuri în care sistemul supraviețuiește prin devoțiunea unora (cu aripi de înger ascunse sub haine) și prin inerția altora. Când tinerii ajung să fie profesori nu pentru că aleg această meserie întemeiat, ci pentru că încearcă marea cu degetul, ca punte sau fază intermediară sau că nu știu să facă altceva, dar nici pe asta.
A fi profesor (educator, învățător, institutor etc.) trebuie să-și recapete prestigiul. De știința lui de carte și de moralitatea lui depind toți copiii, toți tinerii cu care intră în contact. Trebuie să fie necoruptibil și neșantajabil, demn și corect.
Azi este probabil umil și umilit, în criză de timp și dispoziție, surmenat și sceptic, speriat și dezamăgit. Ar trebui să fie demn, decent, respectat și respectabil.
Un profesor – care a ales să fie profesor – nu are în minte să se îmbogățească (nu intră în „fișa psihopedagogică”), ci să aibă un trai decent. Și timp. Să citească, să se informeze, să își construiască repere solide.
A fi profesor trebuie să rămână o opțiune, nu o întâmplare sau „o meserie ca oricare alta”. Trebuie să fie în poziția (în care are coloana vertebrală) de a sădi corect semințele. Să le poată asigura condiții bune de creștere și înflorire.
Altminteri, plantele cresc strâmb, iar recoltele se strică pe termen scurt, mediu și lung.
Țara de mâine va arăta mult mai rău decât cea de azi.
Și atunci o să scriem o litanie sau un recviem.
Dacă o să mai știm cum.
