Personajul Nakata din romanul Kafka On the Shore al lui Murakami îmi este extraordinar de simpatic. Pare să fie, pentru toți cei cu care intră în contact, mentally challenged.

Nakata e spectaculos: poate înțelege și, mai ales, poate vorbi limba pisicilor (pe care le respectă nespus), vede personaje cu doar trei dimensiuni, ba mai mult, intră cu destul de multă ușurință într-o altă lume, deloc perceptibilă de celelalte personaje (și asta e o altă poveste lungă).

Dar motivul pentru care am ales să scriu aici despre el nu are nici pe departe legătură cu tipul de personaj pe care îl ilustrează sau cu ce poveste are. Ci cu felul în care folosește cuvintele. Mai clar zis, mă interesează felul în care folosește cuvinte pe care nu le știe.

Și cel mai corect zis ar fi că Nakata nu folosește cuvinte pe care nu le știe, ci le adaptează la ce știe, astfel încât aude (și, ca atare, le folosește) pe acelea pe care le știe deja. Iată cum. Vorbind despre familia lui (cu o pisică, cu cine altcineva?), Nakata îi spune că tatăl său a fost un renumit profesor universitar și se ocupa cu ceva ce se numea theery of fine ants, că unul dintre frați este depart mint chief la o companie, iar celălalt lucrează la ceva ce se numește the minis tree of trade and indus tree. (Nu sunt traducător, am tot respectul pentru traducătorii buni, de aceea îi rog să mă ierte că mă hazardez să găsesc echivalent celor de mai sus. Așadar, e ca și cum Nakata ar fi spus că tatăl său era universitar la ca trena ațelor frumoase, că un frate al lui era șef de departe mentă la o companie și că celălalt lucra la mini straiul de comerț și-n dus trii.) Pentru că Nakata știa despre ants și nu știa să existe fine arts, știa cuvintele depart și mint, dar nu și department, după cum știa de tree, minis, indus, dar nu de ministry, iar pentru theery (nu știe nici theory) pare să îl deriveze cu ce știe el pe the. Tot astfel ajunge să spună că el nu muncește, pentru că nu știe să scrie și să citească, dar are bani din ceva ce pe care îl numește sub city (asta pentru că știe cele două cuvinte, dar pare să nu îl cunoască pe cel de subsidy).

Asta m-a făcut să-mi aduc aminte și de al doilea vers al refrenului din Le formidable a lui Stromae, vers pe care mulți cred că îl știu și pe care îl cântă drept „Tu etais formidable, j’etais formidable”, când, de fapt, versul este: „Tu etais formidable, j’etais fort minable”, ceea ce schimbă socotelile.

De la „formidabil” la „mizerabil” nu e doar un pas. E mai degrabă ca-n bancul cu bicicleta, care nu era bicicletă, ci mașină și, de fapt, nu mi s-a dat, ci mi s-a luat …

Schimbând ceea ce trebuie schimbat, e cam același mecanism cu ceea ce pare să fi funcționat ca explicație rezonabilă când, într-o discuție despre „Luceafărul”, în loc de „demiurg”, un tânăr a înțeles DEMI MOORE (mi-a relatat asta o colegă, profesoară de română în Colegiul „Caragiale”), iar altul, îmi amintesc dintre ale mele de data asta, a înțeles „demi murg”: Cum adică, doamna? Ce e ăla, demimurg?”

Odată, la o lectură frontală, un elev a citit „câț” în loc de „cat”. Era în fragmentul introductiv din „Enigma Otiliei”, în descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, vă amintiți, desigur, cuvântul „cat” pentru „etaj”. Mai straniu a fost că elevului, obișnuit să nu-i apară diacriticele în text, i-a venit ideea – presupun că a considerat-o salvatoare –  să se adapteze (Ce să fie aia „cat”?!, nu se poate, sigur e altceva…, a, da, trebuie să fie cât sau nu, mai bine, „câț”…).

Nu mă pot hotârî dacă cele de mai sus sunt exemple de mondegreen sau de malapropism. Pentru cuvinte sau fragmente din melodii sau poezii, de obicei, pe care oamenii le aud greșit, Sylvia Wright a găsit termenul mondegreen (asta pentru că înțelesese cândva versul „And laid him on a green” drept „And Lady Mondegreen”).

Când folosești cuvintele greșit, pentru că exact așa le-ai auzit la altcineva și nu ți-ai pus problema, asta e un malapropism (sau un dogberry, dacă vreți, după personajul lui Shakespeare).

Până la urmă, este vorba despre faptul că unii oameni aud numai ceea ce vor fi știut înainte și că folosesc doar cuvintele pe care cred le știu. Nu contează prea mult dacă le aud greșit sau dacă doar le folosesc greșit, ce contează pentru ei este existența unui precedent. La sine sau la alții. Folosim cuvintele pe care le cunoaștem deja.

Ne vine greu să recunoaștem când nu știm un cuvânt (cred că e valabil și pentru altceva, o imagine, o știre, o informație), mai ales dacă seamănă cu ceva ce știm cât de cât.

( De curând, de exemplu, am auzit, într-o reclamă la pastă de dinți, ceva cu… bla, bla, bla, „dinții se vor retrage și eventual, vor cădea”; nu știu de ce, nu am cum să verific, e doar o bănuială, dar cred că acolo trebuie să fi fost – probabil în textul scris în engleză de la origine – , un „în cele din urmă” vor cădea (dinții); traducerea lui „eventually” prin „eventual” îmi strepezește dinții; e plină limba română contemporană de astfel de „false friends”).

Nu suntem atenți la nuanțe. Nu avem ureche pentru ce nu știm.

Potrivim tot – cum dă Dumnezeu – în ceea ce știm deja.

Nu contează cum e, de fapt. Până la urmă, e formidable, de ce să fie fort minable?

 

Citiți și „Dacă ai noroc, prietenia „ți” se întâmplă”, de aceeași autoare.