Antenele noastre și munții lor sau despre a fi mamă

După ce am adus-o pe Dede pe lume, am fost cea mai speriată mamă din lume. Ce mi s-a părut și mai curios a fost faptul că, până la momentul acela, nicio îngrijorare – că ce-o să fac, cum o să mă descurc etc. – nu mă bântuise, așa încât toată perioada sarcinii am trăit o miraculoasă stare de grație și o atotcuprinzătoare armonie cu toți semenii și cu universul întreg.

După naștere însă, odată cu alăptarea și cu toate celelalte, m-a lovit brusc o – la fel de atotstăpânitoare, dar de data asta, anihilatoare până la paralizie – spaimă.

Fac povestea scurtă, pentru că în altă parte vreau să ajung.

Am învățat – nu ușor și nici repede, dar am învățat pentru toată viața, că tot ce trebuie să fac – și nu e vorbă în vânt, chiar așa este, în asta constă tot secretul – este să fiu atentă la copilul meu. Asta mi-a spus, la câteva zile după nașterea puiului meu de om, o minunată doctoriță neonatolog și pediatru, căreia de atunci și până astăzi îi mulțumesc continuu.

Toate stângăciile (nu știam nici să-mi țin copilul în brațe, îmi tremurau mâinile de emoție, îmi notam orele de alăptare, credeam că trebuie să fac grafice, mă lovise amnezia, mă credeam cumva lobotomizată), toate îngrijorările și întrebările mele (da’, doamna doctor, de unde știu cât să…? da’, doamna doctor, cum o să…, dar dacă…? etc. ) i se vor fi părut comice sau ridicole și, în mod cert, din categoria drobului de sare de pe sobă, dar țin minte că mi-a vorbit tot timpul cu muuultă răbdare, sunt sigură că era obișnuită cu fricile de toate felurile și mărimile care-i traversează mintea unei mame la primul copil, în general, și pe aceea a uneia în prag de depresie postpartum, în special. Țin minte și că a mai zis (cu un zâmbet care se traducea prin Credeți-mă că știu ce zic): „Mamele instruite sunt cele mai speriate mame. Iar între ele, mamele profesoare și mamele doctorițe sunt culmea a ceea ce se numește o mamă speriată, sunt speriate de bombe.” A zâmbit iar, bun și încrezător, și a adăugat: „Nu vă mai gândiți la ce aveți de făcut. Nu vă mai gândiți la nimic, de fapt. Tot ce aveți de făcut este doar să fiți atentă la copil. Atât. O să vedeți. O să știți tot ce trebuie să știți. Copilul o să vă învețe.”

Nu știu cum mă voi fi uitat atunci la doamna doctor, presupun că orb și tâmp, îmi amintesc doar că, deși înțelesesem  cuvintele, nu-mi dădeam seama în ruptul capului ce voia să spună. Aveam un raft întreg de cărți de puericultură and stuff, îmi notasem conștiincios, cu câteva zile în urmă, tot ce dezbătusem cu o prietenă profesor universitar despre elevare și obnubilare de sine prin maternitate sau despre starea paradoxală provocată de exercițiul alăptării – cauze, efecte și consecințe, grade diferite de amnezie etc. etc.  – și-mi venea mereu să întreb, cu sufletul la gură:.. Și cum o să fac dacă se-ntâmplă să… ?

Asta nu înseamnă, firește, mi-am zis atunci, că trebuie să-l cresc „după ureche”, cum îmi tradusesem eu inițial ce-mi spusese specialistul în neonatologie și pediatrie, poate doar dacă ai, știu și eu, auz absolut, i.e. o intuiție imbatabilă și ireproșabilă, țin minte că-mi începusem solilocviul generat de vorbele doamnei doctor. Firește că nu însemna asta, ci însemna să ai ochii și urechile deschise tot timpul la toate sunetele și la toate chipurile-i, să prinzi și să-i înțelegi cea mai fină reacție, să-ți reglezi acordajul continuu și din mers. Să fii atent la copilul tău înseamnă că înveți de la el cum să-l ajuți. Asta am aflat atunci și voi fi aflat de atunci până azi continuu.

În timp, mi-am dat seama (aplicat, cu asupra de măsură) ce a vrut să spună. Evident că nu îmbraci copilul mai gros decât te-ai îmbrăca tu (doar pentru că e mai mic nu înseamnă că-i e mai frig), evident că plânge dacă a alunecat din scaun tocmai când voia să vadă znamenia aia sau ce-o fi ea, evident că dacă plânge există un disconfort, trebuie doar să-l cauți, îl vei găsi doar când nu mai ești în panică, ci liniștită (ooo, și ce greu e să înveți să fii liniștită, știu foarte bine), evident că dacă ești stresată sau nervoasă îți preia instantaneu starea etc. etc., sunt sigură că știți foarte bine ce spun.

Mi-au ieșit toate din ce în ce mai bine când mi-am zis că eu, înainte de toate, sunt mamă și abia apoi toate celelalte. Asta a însemnat că tot ce ținea de nevoia copilului meu – de la a ne juca împreună pe vremea când de-abia învățase să spună r și-l peste tot, pe vremea lui „baraur cororat”, de pildă, până la a alegerea facultății de peste ani (când mi s-a oprit pentru o secundă respirația când am conștientizat că va fi departe, dar m-am recompus știind că, dacă își dorește atât de tare înseamnă că va avea și puterea să o facă) – a venit întotdeauna pe locul întâi în listele mele de to-do-uri diurne sau nocturne, estivale sau hibernale, apropiate sau îndepărtate, de pe toate listele din toate vremurile, fără excepție și fără pauze.

Asta înseamnă că te trezești când e nevoie, nu când vrei – și culmea, nu te supără deloc -, că înveți să gătești/te joci/ glumești/ povestești cu și pentru copilul tău, că îți faci programul în funcție de programul lui (găsești o cale sau o compensezi cumva), că lucrezi la a avea obiceiuri comune (ceva ce vă face plăcere să faceți împreună, noi pe ale noastre le numeam „aventuri’, bântuiam o zi întreagă în locuri care au început să devină ale noastre) sau „glume interne”, știute doar de voi, că înveți să nu țipi când te sperii (o, cât e de greu, dar, odată ce vezi cât de ușor înțelege când ești calmă, ți-e rușine de tine să te mai enervezi) și că nu proiectezi în el nevoile, visele și mai ales fricile tale, că ai răbdare să asculți ce vrea să-ți spună, și uneori vrea să-ți spună fix când e dus la culcare sau în miez de noapte, când tu vezi bine că nu era (doar) un truc de amânare, ci (vezi limpede, chiar dacă nu-i explici asta, ci îi spui altele, ca să înțeleagă, să nu fie deprimat sau confuz sau nervos) o întreagă problemă de stimă-de-sine la vârsta (pre)adolescenței, că știi ce ritm de somn și de trezie are chiar și atunci când e departe, că știți să vorbiți și, indiferent de ce îți spune, înveți să reacționezi. Ca o mamă. Cu înțelegere, cu încredere, fără să te enervezi (ai răbdare, trebuie să fie o motivație pentru care solicită ceva, dacă îți pierzi cumpătul, se va retrage, nu va mai vorbi, îl contrariezi, îl faci să se piardă).

Daria, fiica Oharei Donovetsky. Foto din arhiva autoarei.

În timp, mi-am dat seama că sfatul doctoriței minunate m-a ajutat să înțeleg că a fi mamă înseamnă să fii lângă copilul tău – cu trup și suflet, cu mintea, cu toate canalele deschise pe toate lungimile de undă – în orice moment. Se dezvoltă astfel un fel de simbioză subtilă și nevăzută, dar foarte prezentă, aproape palpabilă, prin care începi să-ți percepi copilul (ce vrea, ce-l supără, ce-i place, ce-și dorește, ce intenții are etc.) fără vorbe uneori, pe deasupra lor deseori, astfel încât ajungi să știi, cu toate simțurile și cu toate straturile minții tale de mamă, cum îi e copilului tău. Și nu numai când e mic, ci mereu.

Convingerea mea e că îți cresc câteva perechi de antene invizibile pentru ochiul fizic – dar vizibile într-o lumină care se cheamă iubire de mamă -, care se întind peste orice fel de spații, peste orice fel de oameni, peste orice fel de situații, pe care nici măcar nu cred că trebuie să le știi în amănunt – nu cred că e bine să soliciți detaliile oricărei povești care i se întâmplă, e suficient ca puiul tău să aibă sentimentul revigorant că tu ești cu el, și nu pe acela sufocant că-i sufli sau că-i gâfâi în ceafă. Orice urmă de disconfort sau de suferință sau de neliniște, dar și semnul oricărui confort sau al bucuriei sau al mulțumirii se vor vedea imediat pe chipul sau în vorba puiului de om, se vor putea citi imediat de ochiul unei mame atente nu numai la semnele vizibile, dar și (sau mai ales) la cel invizibile, perceptibile doar cu simțurile de mamă.

Și atunci când îi dai drumul în lume trebuie să o faci cu încredere (va avea și el dacă ai tu), fără să stai cu sufletul la gură (înveți să poți, ca să poată și el), fără să intri în panică (asta ca să nu o facă și el), fără să ceri amănunte despre fiecare pas și fiecare respirație sau îmbucătură (mai scapi un „Ai mâncat azi?” sau un „Să ai grijă de tine, da?”, dar știi că ești în afara șinelor, ei, nu poți fi mereu zmeiește de echilibrată, tu ai întreba despre tot și toate, dar nu poți, nu vrei să-l încarci și cu grija îngrijorărilor tale).

Vrei (și așa cred că e bine) să nu-l sufoci, să nu-l contrariezi (la urma-urmei, nu ești „cea mai bună prietenă”, de ce ai vrea să fii, doamne-păzește, fii mama, atât, e atât de frumos și atât de greu și de ușor totodată).

AI încredere. În tine, în voi. Ai fost atentă la copilul tău tot timpul, l-ai învățat bine de tot, și l-ai învățat și pe el lecția asta a iubirii care leagă suflete, așa că știi deja cum îi e, chiar și fără vorbe. Știi cu toată fibra ta de mamă, cu o stare de o rară și de neegalat altfel vibrație, că dacă e bine, ești și tu bine. Exercițiul e îndelungat, aveți practică deja. De pe vremea când el îți prelua în oglindă toate stările, mai ții minte? Antenele tale se întind nevăzute, peste toate spațiile și peste toți semenii, să-l protejeze mut. Dacă tu ești bine, atunci și el e bine.

Dacă el știe și simte asta, va avea putere să mute munții din loc. Antenele noastre îi ajută să-și mute munții lor.

Citiți și Învățăm să mințim în școală?, de aceeași autoare.